Am mai spus , dar repet: am tot respectul pentru cei care au redactat suplimentul estival Tribuna "Totul despre ciuperci". În mare măsură datorită acestei cărţi am devenit pasionată de ciuperci. Chiar dacă acum folosesc mai multe surse de documentare, revin cu mare plăcere iar, şi iar la acestă carte. Azi o să citez puţin din acestă carte, pentru că nu cred că aş putea să spun eu mai frumos, mai clar, sau mai documentat decât au scris ei (Dan Rebreanu şi Tudor Dumitru Savu) :
"Sunt periculoase ciupercile?
De-a lungul istoriei, ciupercile şi-au câştigat mulţi duşmani şi mulţi prieteni. Oamenii au fost întotdeauna atraşi de acest cadou gustos al naturii, dar, în acelaşi timp, pericolul de intoxicare atârna deasupra capului culegătorilor de ciuperci naivi şi neştiutori, ori prea puţin iniţiaţi, asemenea unei săbii a lui Damocles.
Nimeni n-ar putea spune câţi oameni au căzut victimă ciupercilor otrăvitoare, dar din descrierile medicilor din antichitate şi din Evul Mediu, cu privire la simptomele şi vindecarea intoxicaţiei cu ciuperci , precum şi din relatările unor cazuri vestite de intoxicare mortală cu ciuperci - ori chiar crime- , cazuri care au rămas în istorie numai datorită personalităţii victimelor, putem deduce că această plantă ciudată şi plină de mistere nu a încetat să ucidă. Soţia dramaturgului grec Euripide şi cei trei copii ai ei au murit intoxicaţi cu ciuperci. La Roma unde era o adevărată modă a acestei variante a crimei politice, Agrippina şi-a omorât soţul, pe împăratul Claudius, cu o mâncare de ciuperci, pentru a-şi sui fiul pe tron - pe Nero. Tot aici, în anul 1534, papa Clement al VII-lea a fost otrăvit în acelaşi fel după ce le-a interzis culegătorilor de ciuperci să mai recolteze din pădurile care-i înconjurau castelul. Avem deci toate motivele să presupunem că în vremurile de demult se cunoşteau destul de bine otrăvurile din ciuperci.
Din Evul Mediu ne-a rămas o amintire cutremurătoare despre victimele anonime ale ciupercilor. La Bordeaux, în capela de lângă catedrala gotică Sf. Mihai, sunt păstrate şaptezeci de cadavre mumificate din secolul al XV-lea, dintre care - conform mărturiilor unor martori oculari - spectacolul cel mai groaznic îl oferă o familie care a pierit în urma unei intoxicări cu ciuperci: expresia feţelor mai păstrează şi azi urma chinurilor din ultimele ceasuri ale vieţii. Nu este de mirare că, după toate acestea, Clusius însuşi, "părintele micologiei", primul care a avut pretenţii ştiinţifice în descrierea ciupercilor, la finele cărţii sale despre ciuperci declara următoarele : "Rog cititorul să nu fie contrariat de faptul că nu îmi comunic impresiile despre gustul ciupercilor descrise, dar eu însumi n-am mâncat ciuperci niciodată şi întotdeauna m-am ferit de ele."
Dar cunoştinţele referitoare la ciuperci nu s-au răspândit prea mult printre oameni nici după epoca în care şi-a făcut studiile Clusius, şi nici după apariţia şi dezvoltarea micologiei ca ştiinţă. Multă lume, nici azi, nu are cunoştinţe mai bogate despre ciuperci faţă de vremurile de dinaintea sau de după Clusius. Consumul de ciuperci, însă, are o tradiţie destul de veche. Putem să-i întrebăm pe cei care locuiesc în regiuni bogate în ciuperci dacă ei consumă ciuperci, şi dacă da, ce fel de ciuperci sunt acelea: ca răspuns vor înşira de obicei trei-patru, rareori mai multe ciuperci binecunoscute, uşor de identificat, consumate pe scară largă. Adevărul este că şi înainte de descrierea ştiinţifică a speciilor se cunoşteau cu exactitate unele soiuri, iar intoxicările s-au petrecut întotdeauna atunci când, din nesăbuinţă ori deliberat, cunoştinţele tradiţionale despre ciuperci nu au fost luate în considerare.
Cât de periculoase pot fi ciupercile otrăvitoare? Pentru a răspunde la acestă întrebare ajunge să amintim că substanţele cele mai otrăvitoare ale Amanitei phalloides sunt amatoxinele care au efect de cinci sute de ori mai puternic decât cianul şi că o singură ciupercă are destulă otravă petru a omorâ mai mulţi oameni. Dar să examinăm întrebarea puţin mai amănunţit!
Ciupercile otrăvitoare pot fi împărţite în trei grupe, în raport cu substanţele toxice pe care le conţin: unele ciuperci atacă ţesuturile şi provoacă sindromul faloidian; altele atacă sistemul nervos şi provoacă sindromul sudorian şi sindromul panterian; şi, în sfârşit, o altă categorie de ciuperci toxice atacă stomacul şi intestinele, provocând în tip de otrăvire care prezintă simptomele toxiinfecţiei alimentare.
Sindromul faloidian (în mare majoritate a cazurilor, intoxicarea este pricinuită de Amanita phalloides) este un tip de otrăvire foarte periculos prin faptul că simptomele nu se manifestă decât după digerarea completă a ciupercii, când substanţa toxică este integral absorbită. Dat fiind că semnele intoxicaţiei apar doar după 6-36 de ore de la consumarea ciupercii, unii nu pun îmbolnăvirea în legătură cu adevărata cauză. Simptome: senzaţie de vomă bruscă, incoercibilă, diaree asociată cu colici intestinale, frisoane, obraji supţi, cearcăne, angoasă, percum şi faptul că bolnavul îşi păstrează luciditatea. În această fază incipientă, pericolul mortal îl prezintă pierderea implacabilă a apei din organism. Bolnavul trebuie să fie transportat de urgenţă la spital. Primul ajutor: bolnavul va fi învelit într-o pătură călduroasă şi i se va da apă rece. Nu trebuie provocată voma pentru că, pe lângă faptul că este inutilă, îi mai şi dăunează bolnavului, înlesnind pierderea de apă. Dacă otrăvitul trece de această perioadă critică, după câteva zile de relativă ameliorare, urmează a doua fază periculoasă: organele atacate de toxine - ficatul, inima, rinichii - încep să cedeze. În acest caz poate surveni hepatita, tulburările de circulaţie ori blocajul renal. Mai demult, 90% din aceste cazuri erau mortale; astăzi, dacă bolnavul este internat şi i se aplică un tratament corespunzător, are mai multe şanse de a scăpa cu viaţă.
O intoxicare de tip faloidian este cauzată şi de alte câteva ciuperci, printre care Gyromitra esculenta. Ca o curiozitate, putem aminti că acestă ciupercă, în unele ţări (de ex. Franţa) şi azi mai figurează pe lista ciupercilor comestibile. Este adevărat că datorită cantităţii mici de otravă pe care o conţine poate fi mâncată vreme îndelungată fără consecinţe vădite - dar uneori poate cauza intoxicaţii grave, chiar mortale (probabil în cazul în care este consumată în cantităţi mari sau vreme prea îndelungată, ceea ce duce la acumularea otrăvii în organism).
Unele ciuperci a căror otravă atacă sistemul nervos - Inocybe patouillardi, Inocybe fastigiata, Clitocybe dealbata etc. - cauzează sindromul sudorian. reacţia apare la 20-30 de minute, uneori după 1-3 ore de la ingerarea ciupercii. Simptome: obraji înroşiţi, salivaţie, stare de tensiune interioară, călduri, pupile contractate, transpiraţie, tulburări de vedere; mai târziu se poate asocia cu diaree ori cu vomă. Evoluţia otrăvirii depinde de cantitatea de ciuperci ingerate şi de rapiditatea intervenţiei medicale. Antidotul este atropina. Prim ajutor: provocarea vomei (bolnavului i se va da să bea apă călduţă cu săpun sau cu sare) sau administrarea de purgative, iar apoi, pentru fixarea substanţei otrăvitoare, câteva tablete de carbo medicinalis. În cazul sindromului panterian - care este provocat mai ales de Amanita pantherina - şi în cazul sindromului muscarian, cauzat de Amanita muscaria, organismul reacţionează la 1-3 ore de la consumarea ciupercilor. Simptome: paloare, uscarea gurii şi a gâtlejului, pupile dilatate, halucinaţii, stare de agitaţie care poate evolua până la delir (de aici şi vorba că "a mâncat ciuperci nebune"). Prim ajutor: provocarea vomei (vezi mai sus), purgative, câteva tablete de cărbune medicinal şi, bineînţeles, o intervenţie medicală cât mai rapidă. În cazul acestor intoxicaţii, arareori boala evoluează până la moartea pacientului.
Cea de a treia categorie a otrăvirilor cu ciuperci, provocată de Omphalotus olearius, de Hypholoma fasciculare, Lactarius torminosus, Ramaria formosa etc. are ca urmare tulburări gastrointestinale, mai mult sau mai puţin grave, cu manifestări asemănătoare toxiinfecţiilor alimentare: diaree, vomă, dureri de cap şi greaţă. În cazuri mai uşoare, antidotul este pur şi simplu un purgativ puternic. Evoluţia otrăvirii este condiţionată de starea de sănătate şi de rezistenţa fizică a otrăvitului, precum şi de sensibilitatea acestuia; în raport cu aceste date, este ori nu nevoie de intervenţie medicală.
Pe lângă ciupercile care provoacă intoxicări de tipul celor descrise mai sus, exstă ciuperci care sunt toxice numai în anumite condiţii: unele specii de Coprinus provoacă intoxicaţii numai în asociaţie cu consumul de alcool, ciupercile Amanita vaginata şi Armilariella melea crude sunt otrăvitoare, dar gătite nu."
Am încheiat citatul.
Dacă v-aţi speriat, mă bucur! Aşa şi trebuie. Cei care spun că nu le e frică de ciuperci, după părerea mea nu au ce căuta în pădure după ele. E foarte bine să-ţi fie frică de ciupercile otrăvitoare. Ceea ce încerc eu să fac cu acest blog, e să vă ajut să le recunoaşteţi în general pe ciuperci, dar dacă se poate să le "visaţi" pe cele care pot să vă răpească bucuria de a trăi. Dacă le ştiţi foarte bine pe cele de care trebuie să vă feriţi, abia atunci plăcerea de a culege şi a mânca ciuperci e deplină.
miercuri, 13 aprilie 2011
joi, 7 aprilie 2011
Morchella esculenta - Sbârciog, Ciuculete de mai
Ca oricărui iubitor de ciuperci, îmi plac toate ciupercile, dar fiecare ciupercă îmi aminteşte de un anumit moment, de o mâncare, de un parfum, sau o senzaţie. Când e vorba de Morchella esculenta - Sbârciog, Zbârciog, Ciuculete de mai, am imediat imaginea unei tarabe dintr-o piaţă (văzută acum mult, mult timp) plină de zbârciogi mari, frumos aranjaţi într-o piramidă. Era o imagine atât de artistică încât am avut senzaţia că de fapt privesc un tablou. Un tablou cu miros şi culoare de pământ reavăn de primăvară, şi chiar dacă pare ciudat, semăna cu un corn al abundenţei din care se revărsa bogăţia şi frumuseţea primăverii.
Dacă dimensiunile mici ale Morchellei hybrida - Ciuculetelui nu v-au făcut poftă de o plimbare în natură, sper ca Morchella esculenta - Zbârciogul să vă dea imboldul necesar, deoarece se pot găsi exemplare cu adevărat impresionante aşa cum se poate vedea în videoclipul următor.
Creşte în locuri cu multă umezeală, în iarbă, tufişuri, luminişuri, sau la marginea pădurilor din aprilie până în iunie.
E o ciupercă de talie mijlocie sau mare care creşte în grupuri sau solitară.
Pălăria are formă conică sau ovoidală cu culori de la galben ca mierea, până la maro-gălbui sau gri cu nuanţe de maro ori galben. Suprafaţa pălăriei este formată din alveole cu forme neregulate (ca un material creponat). Pălăria şi piciorul formează un tot unitar gol în interior.
Piciorul este alb, sau alb-gălbui foarte fragil, aspru la pipăit, gol în interior. Înălţimea caracteristică este de 3-8 cm, iar grosimea de 2-3 cm.
Carnea miroase plăcut a făină, se rupe foarte uşor şi are un gust excelent. Se poate usca foarte bine, păstrându-şi calităţile şi după uscare.
spre deosebire de Morchella esculenta care are o singură cavitate de la vârful pălăriei până la baza piciorului.
Ca de obicei am căutat şi am găsit şi două videoclipuri care sper să vă ajute în căutarea şi recunoaşterea Morchellei esculenta - Zbârciogului.
Se poate găti în orice fel de reţetă cu ciuperci, pentru că are un gust excelent.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)