Ştiri

• Am postat la fiecare articol scris până acum şi videoclipuri. Sper să vă folosească şi să vă bucuraţi de imagini.
• Reţete  sunt pe blogul meu "Reţete cu ciuperci şi nu numai" pe care îl găsiţi sus în partea dreaptă a acestui blog sub poza păpuşii. 

Polyporus squamosus - Păstrăvul de nuc

Polyporus squamosus - Păstrăvul de nuc este o ciupercă cu care am făcut cunoştiinţă prin telefon. Ştiu că sună ciudat, dar asta e realitatea. Acum câţiva ani m-au sunat foarte agitaţi fratele meu şi soţia lui. Găsiseră o ciupercă foarte mare şi frumoasă şi mureau de curiozitate să afle dacă e şi comestibilă. După o descriere  detaliată a locului unde a fost găsită şi a ciupercii am putut afirma cu convingere : nu e doar comestibilă ci şi delicioasă. Minunată ciupercă nu-i aşa ? Nu sunt prea multe ciuperci pentru care aş putea fi aşa de categorică fără să le pot măcar vedea.

Desigur abia am aşteptat să ajung la ei la Constanţa să văd şi eu minunea. Au găsit-o pe un copac în faţa unei facultăţi, un loc de trafic intens. Să nu credeţi că eu am plecat în aceeaşi zi la ei. Nici vorbă; şi totuşi au fost foarte încântaţi să-mi prezinte ciuperca chiar acolo. Crescuse din nou şi a fost drăguţă să tot crească în acelaşi loc an de an. Între timp au descoperit-o şi pe un copac chiar lângă blocul lor. Din nefericire pentru mine nu am reuşit să o găsesc în altă parte dar mă bucur cel puţin că am avut ocazia s-o studiez şi s-o savurez la Constanţa. Oricum de atunci sunt mult mai atentă la toţi copacii şi vă sfătuiesc să faceţi la fel. Merită toată atenţia dacă te gândeşti că un singur exemplar poate ajunge la 50 cm diametru şi chiar mai mult. Despre gust ce să vă mai spun; cred că numele popular spune destul : PĂSTRĂV!

Creşte pe copacii vii : nuci, arţari, alte foioase sau pomi fructiferi, din aprilie până în octombrie. Nu vă bucuraţi dacă apare în grădina proprie! E un parazit periculos pentru copaci. Omoară un copac în câţiva ani . Uneori cresc etajat - una deasupra celeilalte. Poate să crească în grupuri mici sau în grupuri mari care par că sufocă copacul.

Pălăria este reniformă (are forma unui rinichi), de culoare albă sau crem acoperită cu scuame maro închis care desenează semicercuri pe suprafaţa pălăriei. Aşa cum am spus puţin mai sus ajunge la dimensiuni foarte mari, dar exemplarele mici au doar câţiva centimetri.

Stratul fertil de sub pălărie continuă şi pe piciorul ciupercii şi este format din pori mici alb-crem la exemplarele tinere. La exeplarele mature seamănă puţin cu un fagure, iar culoarea se schimbă în ocru.

 Piciorul este gros şi scurt, orientat desigur spre scoarţa copacului.Pot fi concrescute mai multe ciuperci. Din lateral ciuperca seamănă cu o pâlnie strâmbă. Pălăria arată ca o continuare a piciorului nefiind clar delimitată de acesta. În locul de prindere de copac culoarea piciorului e maro închis spre negru.

 Carnea este albă şi are consistenţa caşcavalului la exemplarele tinere şi mai tare ca o piele la cele bătrâne. Păstrăvul de nuc are un miros plăcut de miere, făină sau pepene verde când e tănăr. La bătrâneţe miroase astringent a tanin.

 Acum ar trebui să spun cu cine seamănă. Asta e propoziţia mea favorită : nu seamănă cu nici o altă ciupercă care creşte pe copaci! Deci: curaj! Bucuraţi-vă de minunatul Păstrăv de nuc.

Se pot consuma doar exemplarele tinere cu carnea albă care se taie uşor cu cuţitul. E un deliciu. Seamănă la gust şi consistenţă cu mult mai cunoscutele Pleurotus pe care le găsiţi în comerţ, cu diferenţa că aceasta e mult mai cărnoasă. Un singur exemplar poate avea 1-2 kg. Se poate găti în multe feluri, dar vă recomand ciorba de Păstrăv de nuc, pane, cu sos Remoulade, cu sos Tartar sau cu sos vânătoresc. Înainte de a o găti curăţaţi pieliţa cu scuame.

Nu e prea grozav, dar e singurul videoclip pe care l-am găsit cu păstrăvul de nuc.



Orice ciupercă necunoscută e nebună.

Iuţarul - Lactarius piperatus

Lactarius piperatus – iuţarul sau buretele piperat este bine cunoscut de toţi cei care preferă să culeagă ciupercile cu mâna lor. Vă spun sincer nu eram un fan al acestei ciuperci, dar am învăţat s-o apreciez deoarece s-a întâmplat uneori să fie singura ciupercă pe care am găsit-o şi chiar în cantităţi mari. Nu e de neglijat mai ales de cei care fac un grătar la marginea pădurii. E lesne de găsit, uşor de recunoscut şi mai ales delicioasă proaspăt culeasă şi pusă pe grătar. Prăjită imediat pe grătar nu mai are deloc acel gust iute şi o să vă încânte alături de mici şi alte cărnuri la grătar. În vara aceasta am găsit foarte mulţi şi am reuşit să găsesc şi o reţetă care să mă încânte. O voi posta pe http://luise-reteteciupercisialtele.blogspot.com/.

Creşte din luna mai până în luna august în pădurile de foioase în grupuri numeroase. Este o ciupercă de talie mijlocie sau mare.

Pălăria este netedă, albă sau alb murdar. La exemplarele tinere are marginea rulată spre interior, mai târziu se întinde sau ia formă de pâlnie. Diametrul caracteristic e de 3-12 cm.

Lamelele sunt albe sau crem, foarte apropiate, aderă la picior. La exemplarele bătrâne culoarea poate fi un galben-ocru.

Piciorul este alb, neted, cilindric şi plin. Înălţimea caracteristică e de 3-11 cm, grosimea de 1-3 cm.

Carnea este albă, tare, densă,  casantă, la rupere secretă un lichid alb, lăptos, piperat. Lichidul secretat rămâne alb, nu se înverzeşte. Recunosc că multă vreme am crezut că iuţarii se înverzesc, dar m-am lămurit că de fapt cei care se înverzesc sunt rudele lor Lactarius pergamenus care sunt şi ei gustoşi. Crudă carnea iuţarilor este foarte iute, dar prăjită are un gust plăcut puţin picant şi amărui cu miros  parfumat.

Seamănă cu ruda sa comestibilă Lactarius pergamenus care se înverzeşte la rupere, şi cu Lactarius vellereus. Fac o mică paranteză: scopul meu a fost de la bun-început să vă împrietenesc cu ciupercile din pădure printr-o descriere cât mai exactă şi clară. Nu e întotdeauna uşor. Mă informez din mai multe surse (am un respect deosebit pentru italieni care tratează ciupercile cu multă responsabilitate) , dar în unele cazuri părerile sunt total opuse. Aşa am păţit şi cu Lactarius vellereus: pe un site românesc este considerat comestibil, iar Lactarius piperatus necomestibil. Am fost nevoită să aprofundez puţin problema şi iată ce am aflat: ambele sunt considerate comestibile sau nu datorită gustului iute-piperat. Probabil că trebuia să vă spun pur şi simplu că eu le-am consumat pe toate trei (piperatus, pergamenus şi vellereus). Piperatus şi pergamenus sunt mai picante iar vellereus mai amăruie. Lactarius vellereus nu are carnea tare ca celelalte două (piperatus şi pergamenus) ci ca o pâslă, e mai gălbuie, are piciorul mai scurt şi lamelele mai distanţate. La celelalte două (piperatus şi pergamenus) suprafaţa pălăriei se scutură uşor de pământ şi frunze, la aceasta (vellereus) suprafaţa pălăriei e poroasă şi se curăţă foarte greu. Pe Lactarius vellereus  o prefer feliată, prăjită cu sare în ulei (la fel ca şi cartofii prăjiţi), în acest fel dispare complet gustul uşor amărui. Fiartă, nu mi-a plăcut deloc - e amară!

În final mai vreau să fac o remarcă : nici una din cele trei ciuperci descrise nu e considerată de nimeni toxică.

Nu am găsit videoclip decât cu Lactarius vellereus :

Orice ciupercă necunoscută e nebună.