Ghebele sau Opinticii

Ghebele sau opinticii - Armillariella mellea - sunt ciupercile binecunoscute de toţi cei care îşi garnisesc toamna cămara cu tot soiul de chestii comestibile printre care desigur şi câteva borcane cu personajul de azi - ghebele.

Aşa cum am mai spus undeva pe acest blog Armillariella mellea sunt ciupercile care ne dau satisfacţia de a găsi şi culege mult şi repede exact aşa ca în visele ce preced o aventură la cules ciuperci. Ghebele mi-au adus cele mai mari satisfacţii, dar şi cele mai mari frustrări. Doar un alt iubitor de ciuperci poate pricepe chinul de a găsi o "pădure" de ghebe dar să nu ai nici în ce să le culegi , nici cum să le găteşti pentru că eşti în concediu la o plimbare pe munte. După cum se spune o poză exprimă mai mult decât o mie de cuvinte; iată deci "pădurea" de ghebe de la Izvorul Muntelui.

Să echilibrăm totuşi balanţa. Cea mai mare satisfacţie şi surpriză oferită de ghebe a fost descoperirea unei cantităţi apreciabile în grădina unei case somptuoase din Anvers. Surpriză pentru că era o grădină cu gazon tuns şi greblat săptămânal. Deosebit de surprins a fost şi stăpânul casei . Plăcerea mea a fost să constat că a avut încredere să le mănânce şi chiar să le servească foarte mândru şi invitaţilor săi.

Nu cred că exagerez dacă spun că e cea mai culeasă ciupercă. Poate şi pentru că sunt ani în care singurul efort pe care trebuie să-l faci e să mergi în pădure şi să te apuci de cules ca să te poţi bucura de ciuperci pentru mai multe luni. Sunt ani în care apar în cantităţi uriaşe, dar desigur sunt şi ani în care reuşesc să le găsească doar cei care le cunosc locurile de apariţie.
Este o ciupercă de talie medie sau mare; în zone montane am găsit ghebe de 30 cm înălţime şi 20 cm în diametrul pălăriei. Totuşi spre deosebire de alte ciuperci la care "mare şi gras" înseamnă şi bun, la ghebe le prefer pe cele mici, micuţe de 2-5 cm. Arată teribil de bine întregi în zacuscă, cu gogoşari în sos, în ardei la oţet, salata de toamnă, etc. Asta desigur nu înseamnă că atunci când găsesc doar exemplare mari , le întorc spatele. Sunt mai puţin aspectuoase dar asta nu se mai vede în sărmăluţe, chifteluţe, salată cu maioneză sau zacuscă. Vorba lui Creangă : "nu ştiu alţii cum sunt" dar mie deja mi-e poftă şi foame.



Hai să trecem la lucruri serioase.

Cresc pe copaci, la rădăcina lor, pe lângă ei, deoarece îi parazitează şi le produce mucegaiul alb. Le găsim în pădurile de conifere, de foioase, în livezi, începând din luna august. În cantităţi foarte mari cresc în septembrie şi octombrie. Cei care se bucură de grădina proprie poate n-ar strica să le caute şi la ei acasă (nu ştii niciodata de unde "sare" ciuperca).



Pălăria la exemplarele tinere este convexă , ca mai târziu să se întindă.La exemplarele tinere pălăria este acoperită de mici granule ca nisipul care la atingere se desprind. Culoarea diferă probabil în funcţie de expunerea la soare şi de copacul parazitat şi poate fi maro cu granule galbene pufoase ca polenul (probabil de aici denumirea latină mellea - miere), maro deschis aproape alb, culoarea pielii, maro, cu granule mai închise la culoare decât restul pălăriei.Diametrul caracteristic 2-7 cm.



Stratul fertil este reprezentat de lamele. La început acestea sunt de culoarea pielii , schimbându-se treptat în maro-roz cu pete ruginii iar la final maro-roşcat. Sunt spaţiate şi aderă la picior. Pot fi acoperite de spori care arată ca o pulbere de făină.

Piciorul este înalt, zvelt de grosime uniformă, uneori mai îngroşat la bază, adesea curbat deoarece creşte în grup compact foarte rar fiind solitară această ciupercă. La început este şi el puţin pufos dar mai târziu devine striat longitudinal cu un inel alb-gălbui în partea superioară. Deasupra inelului este mai deschis la culoare decât pălăria; sub inel culoare e mai închisă , iar la bază culoarea se închide şi mai mult. Înălţimea caracteristică este de 5-12 cm, iar grosimea 0,5-1,2 cm.

Carnea este maro-albicioasă, maro-rozalie, elastică în pălărie şi fibroasă în picior, cu un miros plăcut.

Poate fi confundată cu Pholiota squarrosa a cărei comestibilitate este încă sub semnul întrebării ceea ce pentru mine înseamnă necomestibilă. Aceasta are însă pălăria şi piciorul acoperite permanent de scame zdrenţuite care nu se desprind la atingere, uşor observabile şi în pozele de mai jos. Pe picior scamele urcă spiralat.



Am fost rugată de o prietenă să postez şi reţete. Voi încerca să vă ofer chiar acum reţete pentru ghebe.
Prima precizare : Armillariella mellea (ghebele, opinticii) este toxică în stare crudă. Din fericire aceste toxine dispar după 20 min. de fierbere nefiind necesară nici aruncarea apei în care au fiert.
Se conservă foarte bine cu sare. În cazul lor nu recomand congelarea. După decongelare rămân fibroase (parcă ai încerca să mănânci paie!).
Ca de obicei în primul rând atunci când vin de la cules ciuperci , mă "premiez" mâncându-le. De obicei fac repejor o tocăniţă cu ceapă. Reţeta aceasta şi alte reţete găsiţi pe blogul meu de "Reţete cu ciuperci şi nu numai" afişat pe acest blog sus în partea dreaptă.

Ei bine da! se întâmplă să le găseşti chiar aşa :


Cred că o să visaţi la noapte numai ciuperci :



Italienii adoră ciupercile, şi nu sunt săraci ca noi :

Orice ciupercă necunoscută e nebună !