Câte ceva despre mine

Am un frate, critic obiectiv sper eu, care mi-a atras atenţia că ar trebui să-mi editez profilul. Nu râdeţi, ştiu şi eu că nu aici pot completa profilul. Aşa cum spunea mama mea, am fost întotdeauna "Cănuţă om sucit"; adică mi-e lene să completez câteva cuvinte la profil, dar mi-e mult mai uşor să turui aici ca bine-cunoscutul sau bine-limbutul nostru actor iubit - Florin Piersic.

Aş zice să începem cu începutul, dar parcă eu ştiu cum a fost începutul ?! Uite de asta îmi place mie să scriu aici, pentru că pot "bate câmpii" cât şi cum vreau. Cei care zic că mă cunosc, ar spune că sunt o femeie serioasă , la casa ei , cu soţ şi copil (o dulceaţă de fetiţă de aproape un anişor).

Sper că observaţi cât e de harnică (fetiţa)- deja găteşte ! Eu sunt cea încrezută:)

Ce aş spune eu? Adevărul : serioasă sunt doar cu ceea ce am de făcut, altfel sunt teribil de copilăroasă, ador să mă joc şi să mă alint cu soţul meu şi mai nou cu păpuşica pe care a avut grijă Doamne-Doamne să mi-o dea ( a văzut şi el că am nevoie de jucării). Am spus de la prima postare că îmi place natura, acum pot să vă spun cât de mult îmi place. Cred că de prin clasa a cincea am început întâi să visez cu ochii deschişi şi apoi să schiţez pe hârtie casa mea de vis. Când spun casa mea de vis nu mă refer la casă de fapt ci la grădină. O aranjam în cele mai mici detalii cu flori, copaci, seră (mare!) şi - puteţi râde cât vreţi - grădina mea zoologică. Am devorat toate cărţile pe care le-am găsit acasă (am avut norocul să am o bibliotecă destul de variată) şi mai târziu la biblioteca oraşului despre plante şi animale. Eram îndrăgostită de Ionel Pop şi de Tudor Opriş. La opt ani am fost în vacanţă la mare, de unde am venit cu poşetă şi curea de piele cadou pentru mama, pipă pentru tata şi o carte mare şi groasă despre fauna Mării Negre pentru mine. Recunosc că am dat-o în bară cu cartea mea. Nici acum nu am reuşit să o citesc. E prea tehnică - doar pentru specialişti. Dar de atunci am început să-mi cumpăr singură cărţi despre plante, animale, peşteri, călătorii. Sunt de-a dreptul fascinată de peşteri. Unul din visele mele era să devin speolog. Acum pot spune că din fericire nu am luat examenul la facultatea din Cluj. Din fericire pentru că în afara platfusului pe care l-au descoperit acolo, în timp picioarele mele au început să mă trădeze: s-au îmbolnăvit şi nu mai fac faţă dorinţei mele de a merge pe jos. Dar asta nu înseamnă că nu le forţez să mă ducă unde vreau. E drept că şi ele au grijă să se răzbune încetinindu-mă şi scurtându-mi plimbările.

Îmi plac foarte mult insectele. Poate sunt ciudată dar iubesc păianjenii. Serios! Îi admir pentru că sunt extraordinari atunci când afli mai multe depre ei. Banala - nu ştiu cum poate fi banală o asemenea bijuterie - pânză de păianjen e o dovadă de măiestrie dusă la perfecţiune. Dar nu ştiu câţi dintre noi au observat că ei ştiu să zboare chiar dacă nu au aripi. Îi puteţi vedea în fiecare an, micuţi, agăţaţi de un singur fir dus de vânt. Sau ştiaţi că sunt şi scafandri? Ei bine da, sunt! Construiesc o cupolă din pânza lor, pe care o fixează pe fundul apei, pentru ca apoi să o umple cu bule de aer aduse de la suprafaţa apei prinse între cele opt picioare ale lor. Genial nu-i aşa? Ar trebui să mă oprească cineva. Vă spuneam eu că semăn cu Florin Piersic. Aşa se întâmplă când trebuie să vorbesc despre ceea ce-mi place.

Sunt cel mai fericit om atunci când pot să stau liniştită să citesc o carte (preferabil singură acasă) cu o muzică bună în surdină.

Ce-mi place să citesc ? Cam de toate , depinde de starea de moment. Îmi place foarte mult literatura SF pe care o savurez cu ajutorul Colecţiei Povestiri Ştiinţifico-Fantastice din clasa a doua. Probabil că şi această lectură mi-a dezvoltat imaginaţia. Pot spune fără să mă jenez că visez şi acum cu ochii deschişi mai ales în timpul călătoriilor cu trenul. E un mod foarte plăcut de aţi umple timpul.

Îmi place foarte mult literatura noastră. Sadoveanu pare să scrie pentru sufletul meu de moldoveancă visătoare, iar Topârceanu are limba ascuţită aşa cum o am şi eu câteodată.

Apropo, ştiţi care a fost cel mai grozav vis al meu? Sincer aţi fi ciudat de ciudaţi dacă aţi şti! Ei bine , am visat că am primit moştenire o bibliotecă plină de cărţi de la podea pînă în tavanul mare al unei case vechi şi înalte de vreo trei metri. M-am trezit fericită cu speranţa absurdă (n-am auzit de mătuşa Tamara donatoare de cărţi) că s-ar putea îndeplini cândva visul. Pentru mine cartea îmi aduce două momente de fericire : primul când o cumpăr sau o primesc şi cel de-al doilea când o citesc.

E greu să spun din beletristica străină ce autor îmi place. Fiecare carte şi fiecare autor mă bucură cu un stil diferit atunci când o citesc.

Ador muzica mai veche : Elvis Presley, Harry Belafonte, Charles Aznavour, Mireille Mathieu,Joe Coker, Gigliola Cinquetti, Luis Prima, Enrico Macias, Richard Anthony, Dan Spătaru, Margareta Pâslaru, etc. Sunt prea mulţi ca să mă apuc să-i scriu pe toţi. Am fost surprinsă să constat (datorită insistenţelor unui prieten care sper să se bucure că nu l-am uitat) cât de mult îmi place rockul cântat de formaţia Cargo, sau ce tonică poate fi Ada Milea. În aceeaşi măsură iubesc muzica populară, romanţele şi opereta.

Probabil cel mai simplu ar fi să scriu "până la lacrimi mi-e dragă viaţa" aşa cum spune teribil de melodios Savoy. Îmi place să mă bucur de lucrurile mici de zi cu zi pe care mi le oferă viaţa. Îmi place foarte mult să savurez o mâncare bună şi vă asigur că mâncarea de ciuperci face parte dintre preferate alături de orice fel de peşte comestibil.


Nu spun că nu ştiu ce să mai scriu, ci doar că am eu impresia că v-am împuiat destul capul. Dacă are cineva mai multe curiozităţi vizavi de personulitatea mea (expresie furată de la soţ, care mă amuză teribil) , întrebaţi. Cine ştie, poate vă voi răspunde.

Probabil cea mai cunoscută - Ciuperca de bălegar

Cârcotaşii o să spună că pe "champignioane" (uneori am impresia că nu suntem francofoni ci doar ne-am franţuzit cum ar spune coana Chiriţa a lui nenea Alecsandri) le ştie oricine şi mai ales că e mai simplu şi mai sigur să le cumpărăm din magazine. Păi da, numai că eu sper ca cititorii acestui blog să fie pasionaţi de culesul ciupercilor ; iar cei care nu sunt să devină.


În unii ani apar din abundenţă şi se întâmplă să dai pur şi simplu peste ele. Şi atunci ce faci? Nu le culegi pentru că nu eşti sigur-sigur că sunt cele bune? Există persoane care se îndoiesc chiar şi de cele de cultură. Eu nu am găsit ciuperci de bălegar când mi-am dorit să le găsesc - însă îmi amintesc cu plăcere o întâmplare. Când eram copil mergeam în vacanţa de vară la bunici împreună cu fraţii mei. Într-o astfel de vară mergeam cu bunicul după frunze de papură pentru legat snopii de porumb . Noi copiii eram bineînţeles "codiţă" după bunic. Stuful căutat creştea într-o vale pe care păşteau liniştite vacile satului. Era de asemenea loc de joacă pentru copii. Într-un cuvânt un loc destul de umblat. Nu-mi amintesc cine şi unde a văzut prima ciupercă, dar ne-am răspândit repede foarte bucuroşi în căutarea lor. Am găsit atât de multe încât ne-am dezbracat toţi de bluze şi le-am umplut cu ciuperci. Eram teribil de fericiţi şi am umplut căruţul de butelie (care trebuia să ajute la transportat frunzele de papură) cu bluzele pline de ciuperci. Stuful a rămas pe a doua zi. Nu vă mai spun cum tropăiam de nerăbdare pe lângă tigaia în care le-a prăjit bunica. Fără nici o exagerare, au fost aşa de multe încât nu le-am putut culege pe toate. A doua zi nu mai era nici una de sămânţă.


Ciuperca de bălegar - Agaricus campestris este o ciupercă de talie mare sau mijlocie. Creşte izolat , în grupuri mici sau grupuri numeroase pe păşuni, în grădini, în locuri însorite cu iarbă începând din martie şi până în decembrie.



Pălăria la exemplarele tinere este rotundă, închisă, apoi semicirculară, pentru ca la exemplarele bătrâne să se întindă. Cuticula este albă, groasă, mătăsoasă, se desprinde uşor. La apăsare se îngălbeneşte puţin iar marginile devin roşietice sau maronii. Are un diametru specific de 5-10 cm.

Stratul fertil e format din lamele strâns apropiate care la început sunt acoperite complet de guleraş. La exemplarele tinere au o culoare rozalie care pe măsură ce ciuperca îmbătrâneşte se schimbă gradat în roz-închis, maro, maro-închis pentru ca în final să ajungă negre.
Piciorul este de obicei mai scurt decât diametrul pălăriei, gros, plin, uneori mai subţire spre bază. Are aceaşi culoare cu pălăria şi un guler mic, moale, alb şi fragil. Înălţimea caracteristică este de 3-7 cm, iar grosimea de 1-3 cm.

Carnea este groasă, tare, albă, se colorează la rupere în maro-roşietic, cu un miros caracteristic plăcut, aromat.

Poate fi confundată cu Agaricus bisporus şi Agaricus bitorquis care sunt de asemenea comestibile.



Din nefericire mai poate fi confundata la prima vedere şi cu Amanita phalloides cea mai otrăvitoare ciupercă de la noi. E suficient însă să observăm că aceasta are lamelele albe şi un areal diferit: creşte doar în păduri, nicidecum pe păşuni.





O altă ciupercă periculoasă cu care ar putea fi confundată este Inocybe patouillardi. Cu puţină atenţie observăm însă uşor diferenţele: are o pălărie campanulată, lamele mult mai spaţiate, gălbui şi se înroşeşte la apăsare.





Cea mai asemănătoare este singura sa rudă toxică Agaricus xanthodermus, care poate fi uşor identificată de cei care au un bun simţ olfactiv prin mirosul puternic de chimicale(iod). Prima persoană care protestează este soţul meu care din nefericire în acest caz deosebeşte cu greu mirosurile. Nici o problemă; ca de obicei, mama natură are o soluţie şi pentru el. Agaricus xanthodermus are o culoare galben-crom la baza piciorului. De aceea e bine să culegem orice ciupercă cu grijă, întreagă, pentru a putea fi bine observate toate caracteristicile.




Încă nu m-am hotărât despre ce să scriu data viitoare, dar cu siguranţă cei curioşi vor afla.

Lecţia video de micologie :







Aici se vede bine cum se îngălbeneşte de ciudă Agaricus xanthodermus  pentru că acum o veţi recunoaşte cu uşurinţă :

Orice ciupercă necunoscută e nebună.

O criminală cu pălărie - Amanita phalloides

Este suplă, frumoasă (chiar apetisantă) şi poartă pălărie.

Aşa ar putea începe un roman poliţist, nu?

Şi totuşi aşa cum spune titlul e criminală. Nu doar la atingere aşa cum cred unii despre ciupercile nebune, ci atunci când îngurgitezi chiar şi o mică cantitate. Chiar şi sporii inhalaţi în cantitate mare pot fi toxici.

După cum puteţi observa în poza de mai sus Amanita phalloides - Buretele viperei, e mâncată de melci cu toate că e responsabilă de multe decese în rândul populaţie umane. Cum spuneam în "Superstiţii", ceea ce mănâncă viermii şi melcii nu e neapărat bun şi pentru noi. Nu o recomand nici măcar sinucigaşilor, pentru că provoacă, senzaţie de vomă bruscă, care nu poate fi reţinută, diaree asociată cu colici intestinale, frisoane, obraji supţi, cearcăne, angoasă, însă bolnavul rămâne lucid. Prin vomă şi diaree bolnavul pierde foarte multă apă din organism. Din acest motiv nu trebuie provocată voma. Bolnavul trebuie transportat imediat la spital , hidratat şi încălzit. Dacă nu e transportat la spital vor fi afectate de toxine organele interne: ficatul, inima şi rinichii. Astfel poate surveni hepatita, tulburările de circulaţie sau blocajul renal, în final moartea. Din nefericire nu a fost descoperit mecanismul acestui tip de otrăvire şi nici antidotul. Aşa cum am mai spus simptomele apar abia după ce toxinele au fost complet absorbite de organism. Chiar transportat urgent la spital există riscul de a nu putea fi salvat. Anual în toată lumea există multe victime ale acestei ciuperci. De aceea insist rugându-vă să o studiaţi cu atenţie şi dacă aveţi impresia că o ciupercă seamănă cu Amanita phalloides nu o consumaţi.

Este o ciupercă de talie mare sau mijlocie, creşte pe sol în păduri de foioase şi de conifere din luna mai până în luna noiembrie, câte una sau în grupuri.

Pălăria la exemplarele tinere este rotundă, apoi semisferică , iar în final se întinde. Ciuperca apare dintr-un fel de ou care poate fi confundat cu Bovista plumbea - o ciupercă comestibilă care însă nu are în interior pălăria în formă incipientă ca la Amanita phalloides . Bovista plumbea - prahaghiţa are o formă circulară iar în secţiune vedem doar carnea albă ca un caş.

Pălăria este lucioasă, striată radial către margini; de culoare verde-gălbui, pal, verde-maronie, sau verde-cenuşie mai deschisă spre margini; este netedă, nu este crestată, dar uneori marginile sunt crăpate. Diametrul caracteristic este de 4-10 cm, putând fi mai mic la exemplarele tinere sau mai mare la cele bătrâne.

Stratul fertil se prezintă sub formă de lamele albe foarte apropiate, urcătoare.

Piciorul e alb, parcă imprimat, catifelat, uneori pătat cu culoarea pălăriei. Înălţimea carateristică 6-12 cm, grosimea 1-1,5 cm. Sub pălărie există un guler bine dezvoltat, striat, răsfrânt în jos, care poate cădea - deci poate lipsi. La fel şi volva de la baza piciorului bine dezvoltată poate lipsi rămânând în pământ la culegere, sau poate fi acoperită de resturi vegetale.

Carnea este albă , fragilă în pălărie, fibroasă şi aţoasă în picior. Nu are gust sau miros neplăcut.

Poate fi confundată cu Russula vesca - vineţica care însă are carnea sfărâmicioasă, piciorul nu este fibros şi pocneşte la rupere, lamelele sunt friabile.

Ar mai putea fi asemănată cu Amanita vaginata ciupercă comestibilă doar preparată. Amanita vaginata are marginile pălăriei striate, o culoare cenuşie metalică, piciorul nu are guleraş, în pălărie carnea e deosebit de fragilă.

Seamănă şi cu Russula cyanoxantha-pâinişoara care are piciorul tare , nu e fibros, carnea în pălărie pocneşte la rupere, lamelele sunt groase.

O altă ciupercă asemănătoare în stadiu tânăr poate fi Agaricus arvensis- Ciuperca de câmp, ciupercă comestibilă, dar aceasta se îngălbeneşte la apăsare, carnea miroase plăcut a migdale sau anason.

În locul veşnicelor ştiri de senzaţie gen : "Şi anul acesta ciupercile au făcut victime. Se pare că au suferit mutaţii. Vă recomandăm să nu consumaţi decât ciuperci din comerţ.", ar fi mult mai bine dacă mass-media ar difuza aşa ceva :

Poate aşa s-ar mai lămuri lumea cum arată ciupercile otrăvitoare.
Orice ciupercă necunoscută e nebună.

Urmează cea mai cunoscută ciupercă.

Superstiţii

Azi vreau să "demolez" nişte superstiţii extrem de periculoase . Auzisem eu destul de multe şi înainte, dar acum pe net vă spun drept că mi se zbârleşte părul ca pe spinarea lupului de ce grozăvii pot citi . Cred că este foarte periculos pentru că "specialiştii" scriu pe diverse site-uri foarte convingători aberaţii care fără nici o exagerare le pun viaţa în pericol vizitatorilor acelui site.

Să le luăm pe rând.

1. Există cred din vremuri foarte vechi - am văzut chiar într-un film coreean această superstiţie - credinţa că ciupercile otrăvitoare se verifică cu lingura de argint. Adică pui ciupercile la fiert de-a valma , bagi o lingură de argint în fiertură şi dacă se înnegreşte înseamnă că sunt otrăvitoare. Nimic mai fals. O să muriţi foarte bine aşa. Nici o ciupercă proaspătă nu înnegreşte argintul . Argintul se înnegreşte doar dacă au început să fermenteze ciupercile (deci deja se strică) sau dacă aţi mai pus în ele vin, oţet, smîntână , etc.

2.Putem proba pe animalele din casă ciupercile necunoscute. Drept să spun nu ştiu ce fel de iubitori de animale sunt cei care ar face aşa ceva, dar să zicem ca ei. Am spus şi în articolul precedent că organismul uman reacţionează diferit la toxine ; ce să mai zicem de alte specii de vieţuitoare. Şi dacă pisica mai are încă 8 vieţi ? :) Glumesc desigur. Dar iată un exemplu care vă poate lămuri de "eficacitatea" acestei metode - Amanita phalloides cea mai periculoasă ciupercă de la noi . Intoxicaţia cu această ciupercă se produce abia după ce toxinele au fost complet absorbite, adică chiar după 36 de ore . Din acest motiv de cele mai multe ori starea de rău nici nu e pusă pe seama ciupercilor mâncate, provocând astfel o rată a mortalităţii de 90%.

3.Toate ciupercile pot fi mâncate dacă sunt bine fierte. Revin la Amanita phalloides , e la fel de toxică indiferent de modul sau timpul de preparare. Pe deasupra un singur exemplar la o mâncare de patru persoane e letal .

4.De pe net : "toate ciupercile otrăvitoare la rupere se colorează violent" . Mi-aş dori să pot fi eu puţin violentă cu cel care a putut afirma aşa ceva . Din toate speciile de Amanita otrăvitoare nici măcar una nu-şi schimbă nevinovatul alb în altă culoare violentă sau nu.

5.Altă "minune" de pe net : te poţi intoxica şi muri numai dacă atingi o ciupercă otrăvitoare - de la spori ! "Specialistul" cunoştea chiar un caz în care un copil a cules o ciupercă nebună, i-a dat-o bunicului, au aruncat-o şi totuşi au murit şi ei şi bunica cu celălalt nepot . În primul rând sporii apar abia când ciuperca îşi termină ciclul de viaţă adică e bătrână , zbârcită şi urâtă că nu mai are chef nici dracul s-o culeagă . Iar în al doilea rând toxinele nu ajung în organism decât dacă mâncăm ciupercile . E la fel cu însărcinata de la privitul izmenelor de pe sârma vecinului. Foooooaarte adevărat!!!

6.Dacă plouă şi pe culmea dealului sunt ciuperci otrăvitoare, ciupercile bune care cresc mai la vale devin şi ele otrăvitoare. Sau şi mai bine : dacă ciupercile bune cresc aproape de ciuperci nebune , "înnebunesc" şi cele bune. Tare sunt curioasă să-l cunosc pe cel care a văzut cum curg sau zboară toxinele din ciuperci ! Fals, fals, fals ! Asta ar însemna de fapt o modificare genetică . Sper că măcar atâta lucru ştie oricine : o modificare genetică se face la nivel celular şi aduce cu sine "altă Mărie cu altă pălărie".

7.Cât pe ce să uit una din cele mai populare superstiţii legate de ciuperci. Ciupercile mâncate de viermi sau de melci sunt comestibile. Desigur dacă eşti vierme sau melc. Ei îşi permit să le mănânce cu plăcere şi pe cele otrăvitoare.

8.Nici denumirea populară nu poate fi un reper. În ţara noastră există aceeaşi denumire Pălăria şarpelui pentru două ciuperci una bună şi una nebună : Macrolepiota procera şi Amanita muscaria.

Dacă mai ştiţi vreo superstiţie legată de ciuperci vă rog frumos să mi-o comunicaţi.

Hai să facem şi un micuţ test.

Care credeţi că sunt cele bune şi care nu ?

A)

B)

C)

D)

Chiar dacă arată aşa de bine A) şi D) care par nişte pâinişoare nevinovate sunt "criminalele" Amanita phalloides.

Sunt ciudate, nici nu au pălărie şi picior ca toate ciupercile, dar B) Craterellus cornucopioides sunt delicioase.

Iar pe C) Russula nigricans văzându-le aşa negre şi urâte nici nu vroiam să le încerc chiar dacă citisem că sunt bune. Am şi eu o problemă cu estetica - nu se încadrau. M-a convins soţul să le gustăm şi-mi pare bine. Sunt mai gustoase decât rudele lor pâinişoarele.

O regulă de aur pentru culegătorii de ciuperci : ORICE CIUPERCĂ PE CARE NU O CUNOŞTI FOARTE BINE , E NEBUNĂ !!

Pentru că v-am zăpăcit azi cu Amanita phalloides voi scrie data viitoare despre ea.

"O fată rea" - Amanita pantherina sau Buretele pestriţ

Din nefericire există şi ele : ciupercile rele. Cele bune se împart în comestibile (se pot mânca, dar nu cu deosebită plăcere), gustoase şi foarte gustoase. De ce ar fi diferite cele rele? Sunt şi ele de trei feluri : necomestibile (de obicei amare sau lemnoase) , otrăvitoare şi letale.

Aşa cum nu toţi apreciem la fel un gust, tot aşa nu putem spune despre o ciupercă otrăvitoare cu exactitate cât de toxică este. Fiecare organism reacţionează în felul lui la toxine. Bineînţeles contează foarte mult şi cantitatea consumată. De aceea voi spune depre Amanita pantherina că este o ciupercă foarte otrăvitoare . Conţine substanţe toxice care atacă celulele nervoase pricinuind stări de anxietate, halucinaţii, în cazuri grave crize de nebunie şi poate provoca chiar moartea.

Creşte pe pământ din iulie până în octombrie în pădurile de foioase şi în cele de conifere . De regulă e solitară. Uite un motiv ca să nu le deranjăm solitudinea :) . Este o ciupercă de talie mare sau mijlocie.




Pălăria e maro-cenuşie, maronie acoperită cu solzi albicioşi , dar care pot lipsi find spălaţi de ploaie. Are la început formă semisferică pentru ca la maturitate să se întindă. De obicei marginea pălăriei la exemplarele mature are crăpături(vezi foto) . Diametrul obişnuit e de 5-10 cm.

Stratul fertil se prezintă sub formă de lamele albe strâns apropiate.

Piciorul este alb, subţire, la exemplarele mature devine gol în interior, cu guleraş slab dezvoltat, friabil, de aceea poate să lipsească. Are o volvă bulboasă puţin dezvoltată uneori cu cordonaşe zdrenţuite.

Carnea în pălărie e albă şi moale, iar în picior fibroasă şi se scămoşează. Nu are un miros caracteristic.

Se poate confunda cu Amanita vaginata şi Amanita citrina care sunt şi ele otrăvitoare, dar şi cu Amanita rubescens de care se deosebeşte prin carnea care rămâne tot timpul albă.

Ca să lămurim puţin acest aspect, vreau să punctez faptul că nu putem deosebi ciupercile otrăvitoare prin culoarea cărnii. Pe un site cineva afirma cu toată convingerea că ciupercile otrăvitoare la rupere se colorează intens. Total greşit. În cazul de faţă personajul nostru negativ e alb ca neaua şi foarte vinovat! La Amanita rubescens carnea e rozalie, iar în picior poate fi roşie ca sfecla dacă e atacată de viermi.

Vă sfătuiesc, dacă nu cunoaşteţi Amanita rubescens să nu o culegeţi decât după ce aţi identificat-o pe Amanita pantherina şi aţi observat cu atenţie diferenţele.

Iată şi lecţia franceză, video de micologie :



Şi un videoclip asiatic e la fel de util :



Azi vreau să va fac un cadou . Pălărie într-un picior, ghici ciupercă ce-i ?




Se numeşte Anthurus archeri, dedicată micologului irlandez Archeri, şi e ... ciupercă ! Nu cred că se găseşte la noi, dar nu bag mâna în foc. Cu schimbările climaterice actuale s-ar putea ca şi unii spori să găsească "o casă primitoare" aici la noi . Culmea , se poate chiar consuma atunci când nu a ieşit încă din ou, după ce a fost înlăturat stratul mucilaginos . "Tentaculele" ei roşu cu negru par culori de avertizare din lumea animală şi au cam 12 cm lungime.

Dacă nu ştiaţi atunci vă pot eu informa că ciupercile au chiar unele caracteristici din regnul animal. La marea majoritate pereţii celulelor lor sunt constituiţi din chitină şi nu din celuloză. Interesante vietăţi , nu?

Voi continua plimbarea printre ciuperci.