Dacă plouă, ies bureţii! Amanita rubescens - plopenchi

Nu ştiu cum e la voi, dar la mine în curte mai am puţin şi mă plimb cu barca. Singura consolare e că după ploile astea dacă mai vin vreo 4-5 zile cu soare, sigur apar şi ciupercile.

Eu nu mă satur niciodată de mers la bureţi. Abia aştept să văd ce mai găsesc.

Pomeneam data trecută de Amanita rubescens. Pentru că acum e sezonul ei m-am gândit să v-o prezint. Eu am fost cu soţul la pădure acum trei săptămâni şi am venit cu doi rucsaci plini de Plopenchi - Amanita rubescens. Ador ciuperca asta! E foarte gustoasă şi pe deasupra se găseşte destul de uşor. Hribii sunt delicioşi, dar îi găseşti mai greu, pentru că îi vânează toată lumea. La mine în zona Moldovei plopenchii nu sunt cunoscuţi decât de foarte puţine persoane. Am înţeles că sunt populari în Ardeal. Nefiind cunoscuţi pe aici, fac parte din categoria celor pe care îi găsesc de multe ori rupţi cu piciorul sau cu băţul. Dacă sunt proaspăt rupţi nu e nici o supărare: îi iau şi îi bag cu mare plăcere în traistă. Un alt motiv pentru care îmi plac foarte mult: dacă îi înveţi odată nu mai ai cum să-i confunzi cu altă ciupercă. Apar din luna iunie până în luna octombrie în pădurile de foioase şi în cele de conifere. Lunile de maxim sunt iunie şi iulie, deci grăbiţi-vă la cules!






E o ciupercă mare, cărnoasă şi de obicei dacă găseşti una, e bine să te uiţi cu atenţie în jur, pentru că rareori n-am găsit tot alaiul de nuntă pe 1-2 metri pătraţi. Când mergeam cu vecinii, cel care găsea primul plopenchi striga : "Zonă contaminată!". În bucata aceea de pădure sigur mai existau câteva grupuri de plopenchi - de ajuns pentru fiecare culegător.

Pălăria are în funcţie de locul în care creşte mai multe culori: roz-creol, roz-maroniu, roz-gălbui în pădurile de foioase şi roz-roşiatic în cele de conifere. Suprafaţa e acoperită de solzi (ca nişte scame) alb, alb-cenuşiu, roşietici lipiţi de pălărie. Cînd e tânără este convexă, apoi se întinde.Diametrul caracteristic 5-12 cm.

Stratul fertil se prezintă sub formă de lamele translucide albe ori rozalii.

Piciorul albicios cu nuanţe de roz, e fistulos, spongios şi cu partea de jos îngroşată; prezintă guleraş. De multe ori partea de jos e mîncată de viermi care lasă urme roşii în carne. Aceste urme roşii ca sfecla te asigură că ai de-a face cu Amanita rubescens. Înălţimea caracteristică 7-14 cm, grosimea 1,5-2,5 cm.

Carnea delicioasă pare transparentă, este alb-rozalie, fragedă, sfărâmicioasă, cu miros plăcut.
NU SE POATE CONSUMA CRUDĂ! Are substanţe toxice care se descompun sub acţiunea căldurii.

ATENŢIE! Poate fi uşor confundată de necunoscători cu Amanita pantherina, una din cele mai otrăvitoare ciuperci de la noi, despre care voi vorbi data viitoare.

Chiar dacă nu înţelegeţi limba franceză imaginile sunt grăitoare :



Poate e mai bine în italiană ...



Se poate conserva opărită la borcan cu sare sau în pungi la congelator. E delicioasă pane, în supe, tocăniţe, papricaş, cu macaroane, cu smântână, etc. E perisabilă, nu o lăsaţi negătită sau neconservată.

Se curăţă şi se spală mult mai usor dacă le opărim puţin înainte. Carnea devine elastică , nu se mai rupe, e mai uşor de manevrat.

Ştim să plecăm la cules ciuperci?

Hai să vorbim puţin depre cum trebuie să ne pregătim pentru culesul ciupercilor. Ştiu că o să sară acum toată lumea în sus : - Asta ştie oricine, mare scofală!

Uşurel! Nu vreau să ofensez pe nimeni. Celor care ştiu, felicitări! Ceilalţi , n-ar trebui învăţaţi ?

Eu ştiu că orice culegător de ciuperci e puţin egoist (şi eu mă încadrez aici) şi e fericit când găseşte locuri neumblate de alţii sau ciuperci bune pe care ceilalţi nu le ştiu. Să ştiţi că şi eu am sentimente contradictorii legate de acest blog. Ca orice om normal îmi doresc să existe cât mai multe persoane interesate de ceea ce scriu. Pe de altă parte mi-e frică să nu deveniţi prea pasionaţi şi prea buni cunoscători ai ciupercilor, şi să mă întorc de la pădurea lăudată cu traista goală pentru că aţi cules voi tot.

Ce-i drept până acum am avut şansa să culeg mai ales ciupercile pe care ceilalţi nu le cunoşteau, gen: Amanita rubescens, Macrolepiota procera, Craterellus cornucopioides şi altele la fel de gustoase şi necunoscute în zonă. De multe ori le găsesc rupte, dat cu piciorul de binevoitori - vezi Doamne dacă el nu le ştie sunt nebune şi să nu cumva să le culeagă un neştiutor.

Să vă spun cea mai comică întâmplare.Acum e comică. Atunci mă cam enervasem. Veneam de la pădure cu două sarsanale de ciuperci împreună cu alţi prieteni. Văd o pălărie mare şi frumoasă de Burete Şerpesc, las sarsanalele şi fug după ea câţiva metri mai încolo. Când mă întorc , ce să văd? Un moş foarte "grijuliu" cu viaţa mea, îmi golea de zor traistele. Pusesem deasupra numai pălării mari şi frumoase de Burete şerpesc, iar moşul care le ştia de nebune le aruca bombănind că "uite dom'le ce grozăvii mai culeg unii ş-apoi se miră de ce mor" (eu mă întreb cum o să mă mai mir după ce mor?). A trebuit să mă cert serios cu moşul să mă lase în pace cu "nebunii" mei. După întâmplarea asta m-am învăţat să le ascund la fundul traistei pe cele mai puţin cunoscute. E foarte greu să convingi um om care a trăit la marginea pădurii şi ştie de-o viaţă că o ciupercă e nebună de contrariul. Mai bine nu încerci.


Dar să revenim la pregătirile necesare plecatului la cules ciuperci.

- îmbrăcăminte şi încălţăminte comode şi adecvate stării vremii. Chiar dacă e vară şi e foarte cald, cei care au probleme cu ţânţarii să opteze pentru pantaloni subţiri dar lungi. Vara în pădure ţânţarii sunt o adevărată pacoste. Doamnele ar fi bine să lase pentru promenadă fustiţele şi pantofii cu toc. Chiar n-au ce căuta în pădure. Şi vă asigur că un bărbat pasionat de ciuperci nu se uită decât după ele.

-rucsac pentru apă, cuţit pentru curăţat ciupercile şi sacoşe pentru ciupercile culese. E preferabil ca tot ceea ce culegeţi să rămână în starea naturală, să nu ajungeţi acasă cu bucăţele de ciuperci. Sunt greu sau imposibil de identificat, curăţat şi spălat. De aceea cele mai bune sunt coşurile de răchită sau găleţile. În lipsa lor sacoşele de pînză care lasă aerul să circule sunt mai bune decât cele de plastic cu condiţia să nu le bateţi tot drumul de picior. Bineînţeles că se pot culege ciuperci şi în sacoşe de plastic dacă nu stau mai mult de trei, patru ore în ele. Majoritatea ciupercilor sunt foarte perisabile mai ales dacă stau înghesuite şi fără aer.

-pungi mai micuţe pentru ciupercile neidentificate pentru a putea fi studiate acasă.

După ce o să termin eu de povestit puteţi printa foile cu poze şi descrieri şi să le luaţi cu voi. Recunosc că pasiunea mea pentru ciuperci se datorează unei cărţi foarte plimbată şi răsfoită la locul faptei - în pădure. Le mulţumesc celor de la revista "Tribuna" care în 1983 au scos suplimentul estival "Totul despre ciuperci". Fără ei aş fi cules şi eu doar cele cinci, saşe ciuperci cunoscute de toată lumea. Ei mi-au deschis apetitul iar eu încerc să vi-l deschid vouă.

Reuşesc oare ? Oricum eu mai încerc şi mâine.

Rudele Măriei-sale Hribul

Or fi ele rude, dar să ştiţi că sunt rude de gradul I, adică seamănă foarte bine între ele.

Totuşi vom încerca să vedem diferenţele.

Hai să le vedem mai întâi pe cele comestibile, care îi seamănă nu doar ca aspect ci şi ca gust.

Începem cu Boletus regius a cărui pălărie are nuanţe rosiatice şi e pufuosă ca o piele de căprioară. Carnea are o culoare galben deschis iar cînd e tăiată devine maronie, la fel ca urmele de viermi. Din nefericire , ca şi noi viermii o consideră o delicatesă şi de aceea rar ne mai lasă şi nouă ceva.


Boletus regius vedetă de videoclip :



Boletus aestivalis sau mânătarca de vară, are culoarea mai deschisă (ne raportăm tot timpul la Boletus edulis-Hribul) şi piciorul acoperit de o reţea albă.


Boletus aereus are pălăria negru-maronie iar piciorul acoperit de o reţea maro.

Boletus pinicola aşa cum spune şi numele creşte în pădurile de conifere, are pălăria de o nuanţă închisă maro-roşcată la fel ca reţeaua de pe picior.

Boletus appendiculatus seamănă foarte bine cu Boletus regius, doar că are nuanţe maronii, iar la tăiere carnea se albăstreşte.

Un videoclip cu diferenţele dintre Boletus appendiculatus şi Boletus satanas :



Xerocomus rubelus seamănă şi el cu Boletus regius, doar că e mai micuţ şi mai puţin cărnos.

În acest videoclip e apreciat ca necomestibil, totuşi pe un alt site francez scrie doar că e preferabil să fie amestecat cu alte ciuperci. Singur nu ar fi prea gustos.



Bolet versicolore - Xerocomus rubellus ou Boletus versicolor
Nom commun: Bolet rouge-sang
Comestible moyen
Chapeau: 5-10 cm., rouge à rouge-sang, devenant rouge-orangé à rouge-brunâtre avec l'âge. Cuticule* lisse, un peu velouté, jamais gluante. Il s'étale avec l'âge en relevant souvent sa marge*.
Hyménium*: jaune-or devenant brun-olivâtre avec l'âge, bleuissant au toucher;
Pied: 5-12 cm., jaune-orangé vers le haut, rouge au centre, jaunâtre vers la base. Élance, courbe, s'amincissant vers la base;
Chair: jaune, rougeâtre sous la cuticule* du chapeau. Sans odeur particulière, saveur légèrement acidulée.
Habitat: Été-Automne, en lisières ou dans les zones herbeuses des forêts de feuillus, sur sols secs. Assez commun.
Observations: c'est un comestible moyen qui gagne à être mélangé à d'autres espèces. Il ressemble au Bolet chrysentéron – Xerocomus chrysenteron - moyen , mais s'en distingue par sa taille plus petite, son chapeau rouge-vif dans sa jeunesse, sans crevasses ni déchirures.

Puţină muzică şi mulţi Boletus, toţi comestibili :



Şi iată cele pe care un culegător de ciuperci trebuie să le cunoască foarte bine - aş spune să le viseze şi noaptea, dacă nu ar fi un coşmar - cele toxice sau doar neplăcute la gust. Într-un cuvânt : NECOMESTIBILE :

(pe cele necomestibile le voi numerota ca să vă fie mai uşor să le reperaţi în cadrul textului)

1. Boletus satanas - Hrib ţigănesc, Buretele dracului, Mînătarca dracului , chiar dacă micologii încă mai discută despre încadrarea lui la comestibile sau necomestibile, eu sunt de părere s-o evitaţi pentru că provoacă tulburări gastrointestinale şi dureri de cap. Toate aceste neplăceri v-ar putea schimba părerea bună despre ciuperci.

Are pălăria albă, crem-cenuşie, catifelată, stratul fertil roşu, dar în secţiune e galben murdar colorat în albastru-verzui la apăsare.

Piciorul e galben acoperit cu o reţea roşie mai intensă în partea de jos, şi are un diametru care uneori îl depăşeşte pe cel al pălăriei.

Carnea e alb-gălbuie, secţionată devine albastră. La exemplarele tinere are un miros plăcut, cele bătrâne emanând un miros neplăcut.

Personal apreciez foarte mult aceste lecţii video de micologie :



2.Boletus calopus se deosebeşte de Boletus satanas doar prin stratul fertil galben şi nu roşu. La secţionare carnea se colorează mai intens în albastru. Boletus calopus este puţin toxic dar este amar.

Sper că e destul de clar videoclipul :



3.Tylopilus felleus seamănă foarte bine cu Boletus edulis, dar are stratul fertil în secţiune roz şi e foarte amar.

Şi puţină engleză :



Sper că v-am lămurit în privinţa Hribului şi a celor care se dau - cu bune intenţii, sau nu - drept hribi.

Cred că nişte sfaturi ar putea fi utile. De exemplu am avut ocazia să găsesc lasată partea inferioară a unui Hrib în pământ. Mare păcat. Dacă aţi privit pozele cu atenţie atunci sigur aţi observat piciorul gros, cărnos. Atunci când nu îl dezgropaţi cu toată "grija şi dragostea" pentru stomacul vostru pierdeţi fără exagerare 15% din acel hrib. Altă greşeală pe care am constatat că o fac multe gospodine prea preocupate de aspect, e îndepărtarea stratului fertil. Doar pentru cei foarte mofturoşi recomand îndepărtarea lui atunci cînd e bătrân, moale, galben-verzui. Dar de obicei , dacă pe noi viermii ne mănîncă doar în groapă, pe hribi nu prea îi lasă să ajungă la "vârste înaintate" îi mănâncă pe picioare, mai bine zis pe picior.

De gătit am spus deja că sunt buni oricum, dar vă recomand ceea ce fac şi eu. Îmi place să mă bucur cât mai repede de ceea ce am cules, de aceea când ajung acasă după ce mă spăl, în primul rând îmi gătesc uneori unicul hrib găsit. După ce îl curăţ de frunze şi pământ cu toată delicateţea ca să nu pierd nimic, îi fac un duş rapid şi foarte sumar. Apoi îl las la plajă pe un şervet de hârtie, în timp ce eu încălzesc puţin uleiul din tigaie. După ce s-a uscat hribul îl tai feliuţe şi îl pun la prăjit în ulei cu puţină sare. Eu îi pun deasupra şi un ou bătut ca pentru omletă, dar merge şi fără. Se serveşte cel mai bine cu mămăliguţă (merge şi cu pâine) şi mujdei de usturoi. E cea mai delicioasă friptură şi îţi dă pofta şi energia să te apuci de curăţat şi pregătit restul bureţilor.

Sunt foarte buni în timpul postului, deoarece înlocuiesc cu savoare carnea în pilaf, în sărmăluţe, în tocăniţe, singuri , cu ceapa sau /şi cu cartofi la cuptor. Ca să nu mă repet folosiţivă fantezia, dar să nu înţelegeţi gresit , se impaca de minune şi cu carnea de orice fel. Dacă puneţi chiar şi un singur hrib în mâncare aveţi garanţia unui gust foarte ,deosebit , extraordinar !!!!!!!! de bun.

Poftă bună şi ........ pe mâine!

Am zis Hrib , Hrib să fie !

Aşa cum am promis ieri, azi facem cunostinţă cu cel mai căutat, cel mai iubit : Hribul .
De ce aşa de căutat ? E suficient să mănânci o dată “Hribi cu smântână şi mămăliguţă” (mie îmi place cu mujdei de usturoi) ca să te îndrăgosteşti. Şi vă asigur că sunt mulţi cei care au mâncat aşa ceva, dar nu au cules niciodată nici un fel de ciupercă.
Alte motive, cele ale culegătorilor : e o fericire când dai peste un hrib, nu mai spun dacă cumva e cu toată familia în jur şi nu au fost deranjaţi nici de alţi culegători, nici de viermi, pentru că e mare, Gras (da, cu “g” mare pentru că eu aşa spun cu toată gura în care-mi plouă de poftă, de râde soţul de mine) şi grozav de gustos.Dacă ai noroc , din trei exemplare mature şi sănătoase faci o mâncare bună pentru două persoane. Se poate găti în orice fel vă trece prin cap şi din fericire faţă de alte ciuperci se poate şi conserva foarte bine.
Şi ca să vă conving pe deplin , aflaţi că e pe locul II în lume ca valoare după vestitele dar mult mai greu de găsit – trufele.
Ca să ne înţelegem mai bine, hai să vedem din ce e alcătuită o ciupercă. O să spuneţi desigur din picior şi pălărie; adevărat, dar uite că mai are câte ceva :


Pentru pălărie nu cred că e nevoie de explicaţii, la fel şi piciorul, sub pălărie însă găsim stratul fertil (cel care produce sporii responsabili cu înmulţirea) care se poate prezenta în diverse forme, pe picior sub pălărie uneori găsim fustiţa aceea drăguţă care se numeşte guler şi poate fi încălţat cu un şoşon care se numeşte volvă.
Şi acum să revenim la Hrib (cea din poza e Amanita Phalloides - foarte otrăvitoare, aleasă pentru exemplificare anatomică). Hribul face parte din familia Boletus, la noi are multe denumiri (apropo, vă invit să veniţi şi voi cu alte denumiri din zona voastră): hrib, hrighi, mănătarcă, pitoancă, pâinea pădurii,pietroasă, nitarcă, etc. Pot fi găsiţi din luna mai până în noiembrie în păduri de foioase sau de conifere, în tufişuri sau la marginea pădurilor. Cunoscătorii spun că cei de toamnă sunt mai aromaţi. Or fi ştiind ei ce spun; eu spun că sunt tare buni atunci când îi găseşti.
Acum o să-i luăm pe rând : Boletus edulis are pălăria colorată în toate nuanţele de maro, cu formă semisferică cu diametrul cel mai des întâlnit de 5-15 cm. Stratul fertil arată ca un burete cu orificii foarte mici la început apoi mai vizibile, de culoare albă la cele tinere, apoi galbenă iar la exemplarele mai bătrâne galben-verzui. Stratul fertil se poate detaşa uşor de pălărie şi are 1-2 cm ori mai mult. Atunci când e tăiată carnea e albă şi tare ca un caş cu miros plăcut. Piciorul e gros şi bombat, dar poate fi şi drept, în toate nuanţele de maro.
Se pot conserva pe iarnă prin uscare, opăriţi la borcan cu sare sau opăriţi puşi în pungă la congelator. Cel mai indicat e să-i tăiaţi felii groase, şi să-i uscaţi, deoarece prin uscare îşi intensifică aroma.
Doresc să precizez că pozele postate sunt luate de pe internet, dar promit ca de acum încolo să iau şi aparatul foto la „vânătoarea de bureţi”.




O lecţie de micologie în franceză. Chiar dacă nu înţelegeţi limba "imaginile fac cât o mie de cuvinte" :



Un filmuleţ cu o calitate extraordinară a imaginii, o plimbare în Oregon - SUA pe muntele Jefferson în căutarea "Regelui bureţilor" dar mai ales peisaje idilice :


Quest for Boletes from Shawn Liebling on Vimeo.



Mâine îi vom cunoaşte rudele cele bune şi cele „nebune”.

Hai la ciuperci

Bună ziua,

Sunt o mare iubitoare de natură, îmi place mult să merg la pădure şi mai ales să beneficiez de tot ce ea cu mărinimie ne oferă: plante medicinale , fructe de pădure, ciuperci.
Despre plante medicinale si fructe de pădure cred că ştim cu toţii cîte ceva însă despre ciuperci eu am găsit prea puţine informaţii la noi şi de aceea aş dorii să le împărtăşesc cu alţi iubitori de ciuperci.
Am observat că sunt foarte multe persoane care mănâncă cu mare plăcere ciupercile din comerţ, dar sunt reticenţi sau de-a dreptul speriaţi de ciupercile din pădure. Aş spune că e un lucru chiar foarte bun să fim speriaţi şi reticenţi atunci când nu le cunoaştem. Anual sunt prea multe victime ale ignoranţei şi din nefericire foarte mulţi copii care nici măcar nu au avut posibilitatea de a decide dacă e bine sau nu să mănânce acele ciuperci.
Şi totuşi cred că un om bine informat şi prevăzător are mult de câştigat dacă alege plăcerea de a culege minunile cu pălărie. Cei pasionaţi ştiu bine despre ce vorbesc. Nimic nu se compară cu euforia de a găsii o buturuga plină (cât să umpli o sacoşă) cu Ghebe sau Opintici, depinde cum sunt cunoscute în zonă. Poveştile "Bureţarilor" pot fi comparate cu cele ale vânătorilor sau pescarilor. De multe ori am auzit cum a fost X la pădure şi nici n-a apucat să intre bine sub creaga codrului când a zărit cu ochii lui de vultur ascunse acolo sub frunze, de era cât pe ce să le calce, ghebe cât să umpli un sac. Şi bineînţeles , într-un sfert de ceas a şi umplut sacul. Desigur ca şi in cazul vânătorilor sau al pescarilor multe poveşti sunt adevărate, multe nu; oricum ar fi, rămâne plăcerea plimbării prin pădure şi a ciupercilor găsite, uneori exact ca in visele din noaptea precedentă : multe, multe.
De aceea mi-am propus ca încet câte puţin în fiecare zi să vă fac cunostiinţă cu ciupercile, să vă învăţ (pe cei care nu ştiu deja) cum se merge la cules, cum se curaţă acasă, şi, de ce nu, cum se gătesc.
Pentru cei grabiţi, promit că începând de mâine (23.06.2010) să începem prima lecţie cu cea mai apreciată ciupercă de la noi :HRIBUL. Voi posta şi poze şi descriere , dar mai ales vă voi învăţa cum să nu-l confundaţi cu cele nebune (vorbesc despre ciuperci nu-i asa?).
Pe mâine, şi noroc la cules! (celor care ştiu ce)

P.S. Frumoşii din poză sunt hribi - pe latineşte Boletus aestivalis .