miercuri, 23 iunie 2010

Am zis Hrib , Hrib să fie !

Aşa cum am promis ieri, azi facem cunostinţă cu cel mai căutat, cel mai iubit : Hribul .
De ce aşa de căutat ? E suficient să mănânci o dată “Hribi cu smântână şi mămăliguţă” (mie îmi place cu mujdei de usturoi) ca să te îndrăgosteşti. Şi vă asigur că sunt mulţi cei care au mâncat aşa ceva, dar nu au cules niciodată nici un fel de ciupercă.
Alte motive, cele ale culegătorilor : e o fericire când dai peste un hrib, nu mai spun dacă cumva e cu toată familia în jur şi nu au fost deranjaţi nici de alţi culegători, nici de viermi, pentru că e mare, Gras (da, cu “g” mare pentru că eu aşa spun cu toată gura în care-mi plouă de poftă, de râde soţul de mine) şi grozav de gustos.Dacă ai noroc , din trei exemplare mature şi sănătoase faci o mâncare bună pentru două persoane. Se poate găti în orice fel vă trece prin cap şi din fericire faţă de alte ciuperci se poate şi conserva foarte bine.
Şi ca să vă conving pe deplin , aflaţi că e pe locul II în lume ca valoare după vestitele dar mult mai greu de găsit – trufele.
Ca să ne înţelegem mai bine, hai să vedem din ce e alcătuită o ciupercă. O să spuneţi desigur din picior şi pălărie; adevărat, dar uite că mai are câte ceva :


Pentru pălărie nu cred că e nevoie de explicaţii, la fel şi piciorul, sub pălărie însă găsim stratul fertil (cel care produce sporii responsabili cu înmulţirea) care se poate prezenta în diverse forme, pe picior sub pălărie uneori găsim fustiţa aceea drăguţă care se numeşte guler şi poate fi încălţat cu un şoşon care se numeşte volvă.
Şi acum să revenim la Hrib (cea din poza e Amanita Phalloides - foarte otrăvitoare, aleasă pentru exemplificare anatomică). Hribul face parte din familia Boletus, la noi are multe denumiri (apropo, vă invit să veniţi şi voi cu alte denumiri din zona voastră): hrib, hrighi, mănătarcă, pitoancă, pâinea pădurii,pietroasă, nitarcă, etc. Pot fi găsiţi din luna mai până în noiembrie în păduri de foioase sau de conifere, în tufişuri sau la marginea pădurilor. Cunoscătorii spun că cei de toamnă sunt mai aromaţi. Or fi ştiind ei ce spun; eu spun că sunt tare buni atunci când îi găseşti.
Acum o să-i luăm pe rând : Boletus edulis are pălăria colorată în toate nuanţele de maro, cu formă semisferică cu diametrul cel mai des întâlnit de 5-15 cm. Stratul fertil arată ca un burete cu orificii foarte mici la început apoi mai vizibile, de culoare albă la cele tinere, apoi galbenă iar la exemplarele mai bătrâne galben-verzui. Stratul fertil se poate detaşa uşor de pălărie şi are 1-2 cm ori mai mult. Atunci când e tăiată carnea e albă şi tare ca un caş cu miros plăcut. Piciorul e gros şi bombat, dar poate fi şi drept, în toate nuanţele de maro.
Se pot conserva pe iarnă prin uscare, opăriţi la borcan cu sare sau opăriţi puşi în pungă la congelator. Cel mai indicat e să-i tăiaţi felii groase, şi să-i uscaţi, deoarece prin uscare îşi intensifică aroma.
Doresc să precizez că pozele postate sunt luate de pe internet, dar promit ca de acum încolo să iau şi aparatul foto la „vânătoarea de bureţi”.




O lecţie de micologie în franceză. Chiar dacă nu înţelegeţi limba "imaginile fac cât o mie de cuvinte" :



Un filmuleţ cu o calitate extraordinară a imaginii, o plimbare în Oregon - SUA pe muntele Jefferson în căutarea "Regelui bureţilor" dar mai ales peisaje idilice :


Quest for Boletes from Shawn Liebling on Vimeo.



Mâine îi vom cunoaşte rudele cele bune şi cele „nebune”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu