O criminală cu pălărie - Amanita phalloides

Este suplă, frumoasă (chiar apetisantă) şi poartă pălărie.

Aşa ar putea începe un roman poliţist, nu?

Şi totuşi aşa cum spune titlul e criminală. Nu doar la atingere aşa cum cred unii despre ciupercile nebune, ci atunci când îngurgitezi chiar şi o mică cantitate. Chiar şi sporii inhalaţi în cantitate mare pot fi toxici.

După cum puteţi observa în poza de mai sus Amanita phalloides - Buretele viperei, e mâncată de melci cu toate că e responsabilă de multe decese în rândul populaţie umane. Cum spuneam în "Superstiţii", ceea ce mănâncă viermii şi melcii nu e neapărat bun şi pentru noi. Nu o recomand nici măcar sinucigaşilor, pentru că provoacă, senzaţie de vomă bruscă, care nu poate fi reţinută, diaree asociată cu colici intestinale, frisoane, obraji supţi, cearcăne, angoasă, însă bolnavul rămâne lucid. Prin vomă şi diaree bolnavul pierde foarte multă apă din organism. Din acest motiv nu trebuie provocată voma. Bolnavul trebuie transportat imediat la spital , hidratat şi încălzit. Dacă nu e transportat la spital vor fi afectate de toxine organele interne: ficatul, inima şi rinichii. Astfel poate surveni hepatita, tulburările de circulaţie sau blocajul renal, în final moartea. Din nefericire nu a fost descoperit mecanismul acestui tip de otrăvire şi nici antidotul. Aşa cum am mai spus simptomele apar abia după ce toxinele au fost complet absorbite de organism. Chiar transportat urgent la spital există riscul de a nu putea fi salvat. Anual în toată lumea există multe victime ale acestei ciuperci. De aceea insist rugându-vă să o studiaţi cu atenţie şi dacă aveţi impresia că o ciupercă seamănă cu Amanita phalloides nu o consumaţi.

Este o ciupercă de talie mare sau mijlocie, creşte pe sol în păduri de foioase şi de conifere din luna mai până în luna noiembrie, câte una sau în grupuri.

Pălăria la exemplarele tinere este rotundă, apoi semisferică , iar în final se întinde. Ciuperca apare dintr-un fel de ou care poate fi confundat cu Bovista plumbea - o ciupercă comestibilă care însă nu are în interior pălăria în formă incipientă ca la Amanita phalloides . Bovista plumbea - prahaghiţa are o formă circulară iar în secţiune vedem doar carnea albă ca un caş.

Pălăria este lucioasă, striată radial către margini; de culoare verde-gălbui, pal, verde-maronie, sau verde-cenuşie mai deschisă spre margini; este netedă, nu este crestată, dar uneori marginile sunt crăpate. Diametrul caracteristic este de 4-10 cm, putând fi mai mic la exemplarele tinere sau mai mare la cele bătrâne.

Stratul fertil se prezintă sub formă de lamele albe foarte apropiate, urcătoare.

Piciorul e alb, parcă imprimat, catifelat, uneori pătat cu culoarea pălăriei. Înălţimea carateristică 6-12 cm, grosimea 1-1,5 cm. Sub pălărie există un guler bine dezvoltat, striat, răsfrânt în jos, care poate cădea - deci poate lipsi. La fel şi volva de la baza piciorului bine dezvoltată poate lipsi rămânând în pământ la culegere, sau poate fi acoperită de resturi vegetale.

Carnea este albă , fragilă în pălărie, fibroasă şi aţoasă în picior. Nu are gust sau miros neplăcut.

Poate fi confundată cu Russula vesca - vineţica care însă are carnea sfărâmicioasă, piciorul nu este fibros şi pocneşte la rupere, lamelele sunt friabile.

Ar mai putea fi asemănată cu Amanita vaginata ciupercă comestibilă doar preparată. Amanita vaginata are marginile pălăriei striate, o culoare cenuşie metalică, piciorul nu are guleraş, în pălărie carnea e deosebit de fragilă.

Seamănă şi cu Russula cyanoxantha-pâinişoara care are piciorul tare , nu e fibros, carnea în pălărie pocneşte la rupere, lamelele sunt groase.

O altă ciupercă asemănătoare în stadiu tânăr poate fi Agaricus arvensis- Ciuperca de câmp, ciupercă comestibilă, dar aceasta se îngălbeneşte la apăsare, carnea miroase plăcut a migdale sau anason.

În locul veşnicelor ştiri de senzaţie gen : "Şi anul acesta ciupercile au făcut victime. Se pare că au suferit mutaţii. Vă recomandăm să nu consumaţi decât ciuperci din comerţ.", ar fi mult mai bine dacă mass-media ar difuza aşa ceva :

Poate aşa s-ar mai lămuri lumea cum arată ciupercile otrăvitoare.
Orice ciupercă necunoscută e nebună.

Urmează cea mai cunoscută ciupercă.

Superstiţii

Azi vreau să "demolez" nişte superstiţii extrem de periculoase . Auzisem eu destul de multe şi înainte, dar acum pe net vă spun drept că mi se zbârleşte părul ca pe spinarea lupului de ce grozăvii pot citi . Cred că este foarte periculos pentru că "specialiştii" scriu pe diverse site-uri foarte convingători aberaţii care fără nici o exagerare le pun viaţa în pericol vizitatorilor acelui site.

Să le luăm pe rând.

1. Există cred din vremuri foarte vechi - am văzut chiar într-un film coreean această superstiţie - credinţa că ciupercile otrăvitoare se verifică cu lingura de argint. Adică pui ciupercile la fiert de-a valma , bagi o lingură de argint în fiertură şi dacă se înnegreşte înseamnă că sunt otrăvitoare. Nimic mai fals. O să muriţi foarte bine aşa. Nici o ciupercă proaspătă nu înnegreşte argintul . Argintul se înnegreşte doar dacă au început să fermenteze ciupercile (deci deja se strică) sau dacă aţi mai pus în ele vin, oţet, smîntână , etc.

2.Putem proba pe animalele din casă ciupercile necunoscute. Drept să spun nu ştiu ce fel de iubitori de animale sunt cei care ar face aşa ceva, dar să zicem ca ei. Am spus şi în articolul precedent că organismul uman reacţionează diferit la toxine ; ce să mai zicem de alte specii de vieţuitoare. Şi dacă pisica mai are încă 8 vieţi ? :) Glumesc desigur. Dar iată un exemplu care vă poate lămuri de "eficacitatea" acestei metode - Amanita phalloides cea mai periculoasă ciupercă de la noi . Intoxicaţia cu această ciupercă se produce abia după ce toxinele au fost complet absorbite, adică chiar după 36 de ore . Din acest motiv de cele mai multe ori starea de rău nici nu e pusă pe seama ciupercilor mâncate, provocând astfel o rată a mortalităţii de 90%.

3.Toate ciupercile pot fi mâncate dacă sunt bine fierte. Revin la Amanita phalloides , e la fel de toxică indiferent de modul sau timpul de preparare. Pe deasupra un singur exemplar la o mâncare de patru persoane e letal .

4.De pe net : "toate ciupercile otrăvitoare la rupere se colorează violent" . Mi-aş dori să pot fi eu puţin violentă cu cel care a putut afirma aşa ceva . Din toate speciile de Amanita otrăvitoare nici măcar una nu-şi schimbă nevinovatul alb în altă culoare violentă sau nu.

5.Altă "minune" de pe net : te poţi intoxica şi muri numai dacă atingi o ciupercă otrăvitoare - de la spori ! "Specialistul" cunoştea chiar un caz în care un copil a cules o ciupercă nebună, i-a dat-o bunicului, au aruncat-o şi totuşi au murit şi ei şi bunica cu celălalt nepot . În primul rând sporii apar abia când ciuperca îşi termină ciclul de viaţă adică e bătrână , zbârcită şi urâtă că nu mai are chef nici dracul s-o culeagă . Iar în al doilea rând toxinele nu ajung în organism decât dacă mâncăm ciupercile . E la fel cu însărcinata de la privitul izmenelor de pe sârma vecinului. Foooooaarte adevărat!!!

6.Dacă plouă şi pe culmea dealului sunt ciuperci otrăvitoare, ciupercile bune care cresc mai la vale devin şi ele otrăvitoare. Sau şi mai bine : dacă ciupercile bune cresc aproape de ciuperci nebune , "înnebunesc" şi cele bune. Tare sunt curioasă să-l cunosc pe cel care a văzut cum curg sau zboară toxinele din ciuperci ! Fals, fals, fals ! Asta ar însemna de fapt o modificare genetică . Sper că măcar atâta lucru ştie oricine : o modificare genetică se face la nivel celular şi aduce cu sine "altă Mărie cu altă pălărie".

7.Cât pe ce să uit una din cele mai populare superstiţii legate de ciuperci. Ciupercile mâncate de viermi sau de melci sunt comestibile. Desigur dacă eşti vierme sau melc. Ei îşi permit să le mănânce cu plăcere şi pe cele otrăvitoare.

8.Nici denumirea populară nu poate fi un reper. În ţara noastră există aceeaşi denumire Pălăria şarpelui pentru două ciuperci una bună şi una nebună : Macrolepiota procera şi Amanita muscaria.

Dacă mai ştiţi vreo superstiţie legată de ciuperci vă rog frumos să mi-o comunicaţi.

Hai să facem şi un micuţ test.

Care credeţi că sunt cele bune şi care nu ?

A)

B)

C)

D)

Chiar dacă arată aşa de bine A) şi D) care par nişte pâinişoare nevinovate sunt "criminalele" Amanita phalloides.

Sunt ciudate, nici nu au pălărie şi picior ca toate ciupercile, dar B) Craterellus cornucopioides sunt delicioase.

Iar pe C) Russula nigricans văzându-le aşa negre şi urâte nici nu vroiam să le încerc chiar dacă citisem că sunt bune. Am şi eu o problemă cu estetica - nu se încadrau. M-a convins soţul să le gustăm şi-mi pare bine. Sunt mai gustoase decât rudele lor pâinişoarele.

O regulă de aur pentru culegătorii de ciuperci : ORICE CIUPERCĂ PE CARE NU O CUNOŞTI FOARTE BINE , E NEBUNĂ !!

Pentru că v-am zăpăcit azi cu Amanita phalloides voi scrie data viitoare despre ea.

"O fată rea" - Amanita pantherina sau Buretele pestriţ

Din nefericire există şi ele : ciupercile rele. Cele bune se împart în comestibile (se pot mânca, dar nu cu deosebită plăcere), gustoase şi foarte gustoase. De ce ar fi diferite cele rele? Sunt şi ele de trei feluri : necomestibile (de obicei amare sau lemnoase) , otrăvitoare şi letale.

Aşa cum nu toţi apreciem la fel un gust, tot aşa nu putem spune despre o ciupercă otrăvitoare cu exactitate cât de toxică este. Fiecare organism reacţionează în felul lui la toxine. Bineînţeles contează foarte mult şi cantitatea consumată. De aceea voi spune depre Amanita pantherina că este o ciupercă foarte otrăvitoare . Conţine substanţe toxice care atacă celulele nervoase pricinuind stări de anxietate, halucinaţii, în cazuri grave crize de nebunie şi poate provoca chiar moartea.

Creşte pe pământ din iulie până în octombrie în pădurile de foioase şi în cele de conifere . De regulă e solitară. Uite un motiv ca să nu le deranjăm solitudinea :) . Este o ciupercă de talie mare sau mijlocie.




Pălăria e maro-cenuşie, maronie acoperită cu solzi albicioşi , dar care pot lipsi find spălaţi de ploaie. Are la început formă semisferică pentru ca la maturitate să se întindă. De obicei marginea pălăriei la exemplarele mature are crăpături(vezi foto) . Diametrul obişnuit e de 5-10 cm.

Stratul fertil se prezintă sub formă de lamele albe strâns apropiate.

Piciorul este alb, subţire, la exemplarele mature devine gol în interior, cu guleraş slab dezvoltat, friabil, de aceea poate să lipsească. Are o volvă bulboasă puţin dezvoltată uneori cu cordonaşe zdrenţuite.

Carnea în pălărie e albă şi moale, iar în picior fibroasă şi se scămoşează. Nu are un miros caracteristic.

Se poate confunda cu Amanita vaginata şi Amanita citrina care sunt şi ele otrăvitoare, dar şi cu Amanita rubescens de care se deosebeşte prin carnea care rămâne tot timpul albă.

Ca să lămurim puţin acest aspect, vreau să punctez faptul că nu putem deosebi ciupercile otrăvitoare prin culoarea cărnii. Pe un site cineva afirma cu toată convingerea că ciupercile otrăvitoare la rupere se colorează intens. Total greşit. În cazul de faţă personajul nostru negativ e alb ca neaua şi foarte vinovat! La Amanita rubescens carnea e rozalie, iar în picior poate fi roşie ca sfecla dacă e atacată de viermi.

Vă sfătuiesc, dacă nu cunoaşteţi Amanita rubescens să nu o culegeţi decât după ce aţi identificat-o pe Amanita pantherina şi aţi observat cu atenţie diferenţele.

Iată şi lecţia franceză, video de micologie :



Şi un videoclip asiatic e la fel de util :



Azi vreau să va fac un cadou . Pălărie într-un picior, ghici ciupercă ce-i ?




Se numeşte Anthurus archeri, dedicată micologului irlandez Archeri, şi e ... ciupercă ! Nu cred că se găseşte la noi, dar nu bag mâna în foc. Cu schimbările climaterice actuale s-ar putea ca şi unii spori să găsească "o casă primitoare" aici la noi . Culmea , se poate chiar consuma atunci când nu a ieşit încă din ou, după ce a fost înlăturat stratul mucilaginos . "Tentaculele" ei roşu cu negru par culori de avertizare din lumea animală şi au cam 12 cm lungime.

Dacă nu ştiaţi atunci vă pot eu informa că ciupercile au chiar unele caracteristici din regnul animal. La marea majoritate pereţii celulelor lor sunt constituiţi din chitină şi nu din celuloză. Interesante vietăţi , nu?

Voi continua plimbarea printre ciuperci.

Dacă plouă, ies bureţii! Amanita rubescens - plopenchi

Nu ştiu cum e la voi, dar la mine în curte mai am puţin şi mă plimb cu barca. Singura consolare e că după ploile astea dacă mai vin vreo 4-5 zile cu soare, sigur apar şi ciupercile.

Eu nu mă satur niciodată de mers la bureţi. Abia aştept să văd ce mai găsesc.

Pomeneam data trecută de Amanita rubescens. Pentru că acum e sezonul ei m-am gândit să v-o prezint. Eu am fost cu soţul la pădure acum trei săptămâni şi am venit cu doi rucsaci plini de Plopenchi - Amanita rubescens. Ador ciuperca asta! E foarte gustoasă şi pe deasupra se găseşte destul de uşor. Hribii sunt delicioşi, dar îi găseşti mai greu, pentru că îi vânează toată lumea. La mine în zona Moldovei plopenchii nu sunt cunoscuţi decât de foarte puţine persoane. Am înţeles că sunt populari în Ardeal. Nefiind cunoscuţi pe aici, fac parte din categoria celor pe care îi găsesc de multe ori rupţi cu piciorul sau cu băţul. Dacă sunt proaspăt rupţi nu e nici o supărare: îi iau şi îi bag cu mare plăcere în traistă. Un alt motiv pentru care îmi plac foarte mult: dacă îi înveţi odată nu mai ai cum să-i confunzi cu altă ciupercă. Apar din luna iunie până în luna octombrie în pădurile de foioase şi în cele de conifere. Lunile de maxim sunt iunie şi iulie, deci grăbiţi-vă la cules!






E o ciupercă mare, cărnoasă şi de obicei dacă găseşti una, e bine să te uiţi cu atenţie în jur, pentru că rareori n-am găsit tot alaiul de nuntă pe 1-2 metri pătraţi. Când mergeam cu vecinii, cel care găsea primul plopenchi striga : "Zonă contaminată!". În bucata aceea de pădure sigur mai existau câteva grupuri de plopenchi - de ajuns pentru fiecare culegător.

Pălăria are în funcţie de locul în care creşte mai multe culori: roz-creol, roz-maroniu, roz-gălbui în pădurile de foioase şi roz-roşiatic în cele de conifere. Suprafaţa e acoperită de solzi (ca nişte scame) alb, alb-cenuşiu, roşietici lipiţi de pălărie. Cînd e tânără este convexă, apoi se întinde.Diametrul caracteristic 5-12 cm.

Stratul fertil se prezintă sub formă de lamele translucide albe ori rozalii.

Piciorul albicios cu nuanţe de roz, e fistulos, spongios şi cu partea de jos îngroşată; prezintă guleraş. De multe ori partea de jos e mîncată de viermi care lasă urme roşii în carne. Aceste urme roşii ca sfecla te asigură că ai de-a face cu Amanita rubescens. Înălţimea caracteristică 7-14 cm, grosimea 1,5-2,5 cm.

Carnea delicioasă pare transparentă, este alb-rozalie, fragedă, sfărâmicioasă, cu miros plăcut.
NU SE POATE CONSUMA CRUDĂ! Are substanţe toxice care se descompun sub acţiunea căldurii.

ATENŢIE! Poate fi uşor confundată de necunoscători cu Amanita pantherina, una din cele mai otrăvitoare ciuperci de la noi, despre care voi vorbi data viitoare.

Chiar dacă nu înţelegeţi limba franceză imaginile sunt grăitoare :



Poate e mai bine în italiană ...



Se poate conserva opărită la borcan cu sare sau în pungi la congelator. E delicioasă pane, în supe, tocăniţe, papricaş, cu macaroane, cu smântână, etc. E perisabilă, nu o lăsaţi negătită sau neconservată.

Se curăţă şi se spală mult mai usor dacă le opărim puţin înainte. Carnea devine elastică , nu se mai rupe, e mai uşor de manevrat.

Ştim să plecăm la cules ciuperci?

Hai să vorbim puţin depre cum trebuie să ne pregătim pentru culesul ciupercilor. Ştiu că o să sară acum toată lumea în sus : - Asta ştie oricine, mare scofală!

Uşurel! Nu vreau să ofensez pe nimeni. Celor care ştiu, felicitări! Ceilalţi , n-ar trebui învăţaţi ?

Eu ştiu că orice culegător de ciuperci e puţin egoist (şi eu mă încadrez aici) şi e fericit când găseşte locuri neumblate de alţii sau ciuperci bune pe care ceilalţi nu le ştiu. Să ştiţi că şi eu am sentimente contradictorii legate de acest blog. Ca orice om normal îmi doresc să existe cât mai multe persoane interesate de ceea ce scriu. Pe de altă parte mi-e frică să nu deveniţi prea pasionaţi şi prea buni cunoscători ai ciupercilor, şi să mă întorc de la pădurea lăudată cu traista goală pentru că aţi cules voi tot.

Ce-i drept până acum am avut şansa să culeg mai ales ciupercile pe care ceilalţi nu le cunoşteau, gen: Amanita rubescens, Macrolepiota procera, Craterellus cornucopioides şi altele la fel de gustoase şi necunoscute în zonă. De multe ori le găsesc rupte, dat cu piciorul de binevoitori - vezi Doamne dacă el nu le ştie sunt nebune şi să nu cumva să le culeagă un neştiutor.

Să vă spun cea mai comică întâmplare.Acum e comică. Atunci mă cam enervasem. Veneam de la pădure cu două sarsanale de ciuperci împreună cu alţi prieteni. Văd o pălărie mare şi frumoasă de Burete Şerpesc, las sarsanalele şi fug după ea câţiva metri mai încolo. Când mă întorc , ce să văd? Un moş foarte "grijuliu" cu viaţa mea, îmi golea de zor traistele. Pusesem deasupra numai pălării mari şi frumoase de Burete şerpesc, iar moşul care le ştia de nebune le aruca bombănind că "uite dom'le ce grozăvii mai culeg unii ş-apoi se miră de ce mor" (eu mă întreb cum o să mă mai mir după ce mor?). A trebuit să mă cert serios cu moşul să mă lase în pace cu "nebunii" mei. După întâmplarea asta m-am învăţat să le ascund la fundul traistei pe cele mai puţin cunoscute. E foarte greu să convingi um om care a trăit la marginea pădurii şi ştie de-o viaţă că o ciupercă e nebună de contrariul. Mai bine nu încerci.


Dar să revenim la pregătirile necesare plecatului la cules ciuperci.

- îmbrăcăminte şi încălţăminte comode şi adecvate stării vremii. Chiar dacă e vară şi e foarte cald, cei care au probleme cu ţânţarii să opteze pentru pantaloni subţiri dar lungi. Vara în pădure ţânţarii sunt o adevărată pacoste. Doamnele ar fi bine să lase pentru promenadă fustiţele şi pantofii cu toc. Chiar n-au ce căuta în pădure. Şi vă asigur că un bărbat pasionat de ciuperci nu se uită decât după ele.

-rucsac pentru apă, cuţit pentru curăţat ciupercile şi sacoşe pentru ciupercile culese. E preferabil ca tot ceea ce culegeţi să rămână în starea naturală, să nu ajungeţi acasă cu bucăţele de ciuperci. Sunt greu sau imposibil de identificat, curăţat şi spălat. De aceea cele mai bune sunt coşurile de răchită sau găleţile. În lipsa lor sacoşele de pînză care lasă aerul să circule sunt mai bune decât cele de plastic cu condiţia să nu le bateţi tot drumul de picior. Bineînţeles că se pot culege ciuperci şi în sacoşe de plastic dacă nu stau mai mult de trei, patru ore în ele. Majoritatea ciupercilor sunt foarte perisabile mai ales dacă stau înghesuite şi fără aer.

-pungi mai micuţe pentru ciupercile neidentificate pentru a putea fi studiate acasă.

După ce o să termin eu de povestit puteţi printa foile cu poze şi descrieri şi să le luaţi cu voi. Recunosc că pasiunea mea pentru ciuperci se datorează unei cărţi foarte plimbată şi răsfoită la locul faptei - în pădure. Le mulţumesc celor de la revista "Tribuna" care în 1983 au scos suplimentul estival "Totul despre ciuperci". Fără ei aş fi cules şi eu doar cele cinci, saşe ciuperci cunoscute de toată lumea. Ei mi-au deschis apetitul iar eu încerc să vi-l deschid vouă.

Reuşesc oare ? Oricum eu mai încerc şi mâine.

Rudele Măriei-sale Hribul

Or fi ele rude, dar să ştiţi că sunt rude de gradul I, adică seamănă foarte bine între ele.

Totuşi vom încerca să vedem diferenţele.

Hai să le vedem mai întâi pe cele comestibile, care îi seamănă nu doar ca aspect ci şi ca gust.

Începem cu Boletus regius a cărui pălărie are nuanţe rosiatice şi e pufuosă ca o piele de căprioară. Carnea are o culoare galben deschis iar cînd e tăiată devine maronie, la fel ca urmele de viermi. Din nefericire , ca şi noi viermii o consideră o delicatesă şi de aceea rar ne mai lasă şi nouă ceva.


Boletus regius vedetă de videoclip :



Boletus aestivalis sau mânătarca de vară, are culoarea mai deschisă (ne raportăm tot timpul la Boletus edulis-Hribul) şi piciorul acoperit de o reţea albă.


Boletus aereus are pălăria negru-maronie iar piciorul acoperit de o reţea maro.

Boletus pinicola aşa cum spune şi numele creşte în pădurile de conifere, are pălăria de o nuanţă închisă maro-roşcată la fel ca reţeaua de pe picior.

Boletus appendiculatus seamănă foarte bine cu Boletus regius, doar că are nuanţe maronii, iar la tăiere carnea se albăstreşte.

Un videoclip cu diferenţele dintre Boletus appendiculatus şi Boletus satanas :



Xerocomus rubelus seamănă şi el cu Boletus regius, doar că e mai micuţ şi mai puţin cărnos.

În acest videoclip e apreciat ca necomestibil, totuşi pe un alt site francez scrie doar că e preferabil să fie amestecat cu alte ciuperci. Singur nu ar fi prea gustos.



Bolet versicolore - Xerocomus rubellus ou Boletus versicolor
Nom commun: Bolet rouge-sang
Comestible moyen
Chapeau: 5-10 cm., rouge à rouge-sang, devenant rouge-orangé à rouge-brunâtre avec l'âge. Cuticule* lisse, un peu velouté, jamais gluante. Il s'étale avec l'âge en relevant souvent sa marge*.
Hyménium*: jaune-or devenant brun-olivâtre avec l'âge, bleuissant au toucher;
Pied: 5-12 cm., jaune-orangé vers le haut, rouge au centre, jaunâtre vers la base. Élance, courbe, s'amincissant vers la base;
Chair: jaune, rougeâtre sous la cuticule* du chapeau. Sans odeur particulière, saveur légèrement acidulée.
Habitat: Été-Automne, en lisières ou dans les zones herbeuses des forêts de feuillus, sur sols secs. Assez commun.
Observations: c'est un comestible moyen qui gagne à être mélangé à d'autres espèces. Il ressemble au Bolet chrysentéron – Xerocomus chrysenteron - moyen , mais s'en distingue par sa taille plus petite, son chapeau rouge-vif dans sa jeunesse, sans crevasses ni déchirures.

Puţină muzică şi mulţi Boletus, toţi comestibili :



Şi iată cele pe care un culegător de ciuperci trebuie să le cunoască foarte bine - aş spune să le viseze şi noaptea, dacă nu ar fi un coşmar - cele toxice sau doar neplăcute la gust. Într-un cuvânt : NECOMESTIBILE :

(pe cele necomestibile le voi numerota ca să vă fie mai uşor să le reperaţi în cadrul textului)

1. Boletus satanas - Hrib ţigănesc, Buretele dracului, Mînătarca dracului , chiar dacă micologii încă mai discută despre încadrarea lui la comestibile sau necomestibile, eu sunt de părere s-o evitaţi pentru că provoacă tulburări gastrointestinale şi dureri de cap. Toate aceste neplăceri v-ar putea schimba părerea bună despre ciuperci.

Are pălăria albă, crem-cenuşie, catifelată, stratul fertil roşu, dar în secţiune e galben murdar colorat în albastru-verzui la apăsare.

Piciorul e galben acoperit cu o reţea roşie mai intensă în partea de jos, şi are un diametru care uneori îl depăşeşte pe cel al pălăriei.

Carnea e alb-gălbuie, secţionată devine albastră. La exemplarele tinere are un miros plăcut, cele bătrâne emanând un miros neplăcut.

Personal apreciez foarte mult aceste lecţii video de micologie :



2.Boletus calopus se deosebeşte de Boletus satanas doar prin stratul fertil galben şi nu roşu. La secţionare carnea se colorează mai intens în albastru. Boletus calopus este puţin toxic dar este amar.

Sper că e destul de clar videoclipul :



3.Tylopilus felleus seamănă foarte bine cu Boletus edulis, dar are stratul fertil în secţiune roz şi e foarte amar.

Şi puţină engleză :



Sper că v-am lămurit în privinţa Hribului şi a celor care se dau - cu bune intenţii, sau nu - drept hribi.

Cred că nişte sfaturi ar putea fi utile. De exemplu am avut ocazia să găsesc lasată partea inferioară a unui Hrib în pământ. Mare păcat. Dacă aţi privit pozele cu atenţie atunci sigur aţi observat piciorul gros, cărnos. Atunci când nu îl dezgropaţi cu toată "grija şi dragostea" pentru stomacul vostru pierdeţi fără exagerare 15% din acel hrib. Altă greşeală pe care am constatat că o fac multe gospodine prea preocupate de aspect, e îndepărtarea stratului fertil. Doar pentru cei foarte mofturoşi recomand îndepărtarea lui atunci cînd e bătrân, moale, galben-verzui. Dar de obicei , dacă pe noi viermii ne mănîncă doar în groapă, pe hribi nu prea îi lasă să ajungă la "vârste înaintate" îi mănâncă pe picioare, mai bine zis pe picior.

De gătit am spus deja că sunt buni oricum, dar vă recomand ceea ce fac şi eu. Îmi place să mă bucur cât mai repede de ceea ce am cules, de aceea când ajung acasă după ce mă spăl, în primul rând îmi gătesc uneori unicul hrib găsit. După ce îl curăţ de frunze şi pământ cu toată delicateţea ca să nu pierd nimic, îi fac un duş rapid şi foarte sumar. Apoi îl las la plajă pe un şervet de hârtie, în timp ce eu încălzesc puţin uleiul din tigaie. După ce s-a uscat hribul îl tai feliuţe şi îl pun la prăjit în ulei cu puţină sare. Eu îi pun deasupra şi un ou bătut ca pentru omletă, dar merge şi fără. Se serveşte cel mai bine cu mămăliguţă (merge şi cu pâine) şi mujdei de usturoi. E cea mai delicioasă friptură şi îţi dă pofta şi energia să te apuci de curăţat şi pregătit restul bureţilor.

Sunt foarte buni în timpul postului, deoarece înlocuiesc cu savoare carnea în pilaf, în sărmăluţe, în tocăniţe, singuri , cu ceapa sau /şi cu cartofi la cuptor. Ca să nu mă repet folosiţivă fantezia, dar să nu înţelegeţi gresit , se impaca de minune şi cu carnea de orice fel. Dacă puneţi chiar şi un singur hrib în mâncare aveţi garanţia unui gust foarte ,deosebit , extraordinar !!!!!!!! de bun.

Poftă bună şi ........ pe mâine!

Am zis Hrib , Hrib să fie !

Aşa cum am promis ieri, azi facem cunostinţă cu cel mai căutat, cel mai iubit : Hribul .
De ce aşa de căutat ? E suficient să mănânci o dată “Hribi cu smântână şi mămăliguţă” (mie îmi place cu mujdei de usturoi) ca să te îndrăgosteşti. Şi vă asigur că sunt mulţi cei care au mâncat aşa ceva, dar nu au cules niciodată nici un fel de ciupercă.
Alte motive, cele ale culegătorilor : e o fericire când dai peste un hrib, nu mai spun dacă cumva e cu toată familia în jur şi nu au fost deranjaţi nici de alţi culegători, nici de viermi, pentru că e mare, Gras (da, cu “g” mare pentru că eu aşa spun cu toată gura în care-mi plouă de poftă, de râde soţul de mine) şi grozav de gustos.Dacă ai noroc , din trei exemplare mature şi sănătoase faci o mâncare bună pentru două persoane. Se poate găti în orice fel vă trece prin cap şi din fericire faţă de alte ciuperci se poate şi conserva foarte bine.
Şi ca să vă conving pe deplin , aflaţi că e pe locul II în lume ca valoare după vestitele dar mult mai greu de găsit – trufele.
Ca să ne înţelegem mai bine, hai să vedem din ce e alcătuită o ciupercă. O să spuneţi desigur din picior şi pălărie; adevărat, dar uite că mai are câte ceva :


Pentru pălărie nu cred că e nevoie de explicaţii, la fel şi piciorul, sub pălărie însă găsim stratul fertil (cel care produce sporii responsabili cu înmulţirea) care se poate prezenta în diverse forme, pe picior sub pălărie uneori găsim fustiţa aceea drăguţă care se numeşte guler şi poate fi încălţat cu un şoşon care se numeşte volvă.
Şi acum să revenim la Hrib (cea din poza e Amanita Phalloides - foarte otrăvitoare, aleasă pentru exemplificare anatomică). Hribul face parte din familia Boletus, la noi are multe denumiri (apropo, vă invit să veniţi şi voi cu alte denumiri din zona voastră): hrib, hrighi, mănătarcă, pitoancă, pâinea pădurii,pietroasă, nitarcă, etc. Pot fi găsiţi din luna mai până în noiembrie în păduri de foioase sau de conifere, în tufişuri sau la marginea pădurilor. Cunoscătorii spun că cei de toamnă sunt mai aromaţi. Or fi ştiind ei ce spun; eu spun că sunt tare buni atunci când îi găseşti.
Acum o să-i luăm pe rând : Boletus edulis are pălăria colorată în toate nuanţele de maro, cu formă semisferică cu diametrul cel mai des întâlnit de 5-15 cm. Stratul fertil arată ca un burete cu orificii foarte mici la început apoi mai vizibile, de culoare albă la cele tinere, apoi galbenă iar la exemplarele mai bătrâne galben-verzui. Stratul fertil se poate detaşa uşor de pălărie şi are 1-2 cm ori mai mult. Atunci când e tăiată carnea e albă şi tare ca un caş cu miros plăcut. Piciorul e gros şi bombat, dar poate fi şi drept, în toate nuanţele de maro.
Se pot conserva pe iarnă prin uscare, opăriţi la borcan cu sare sau opăriţi puşi în pungă la congelator. Cel mai indicat e să-i tăiaţi felii groase, şi să-i uscaţi, deoarece prin uscare îşi intensifică aroma.
Doresc să precizez că pozele postate sunt luate de pe internet, dar promit ca de acum încolo să iau şi aparatul foto la „vânătoarea de bureţi”.




O lecţie de micologie în franceză. Chiar dacă nu înţelegeţi limba "imaginile fac cât o mie de cuvinte" :



Un filmuleţ cu o calitate extraordinară a imaginii, o plimbare în Oregon - SUA pe muntele Jefferson în căutarea "Regelui bureţilor" dar mai ales peisaje idilice :


Quest for Boletes from Shawn Liebling on Vimeo.



Mâine îi vom cunoaşte rudele cele bune şi cele „nebune”.