Cât de otrăvitoare sunt ciupercile? - citat din suplimentul estival Tribuna din 1983

Am mai spus , dar repet: am tot respectul pentru cei care au redactat suplimentul estival Tribuna "Totul despre ciuperci". În mare măsură datorită acestei cărţi am devenit pasionată de ciuperci. Chiar dacă acum folosesc mai multe surse de documentare, revin cu mare plăcere iar, şi iar la acestă carte. Azi o să citez puţin din acestă carte, pentru că nu cred că aş putea să spun eu mai frumos, mai clar, sau mai documentat decât au scris ei (Dan Rebreanu şi Tudor Dumitru Savu) :

"Sunt periculoase ciupercile?
    De-a lungul istoriei, ciupercile şi-au câştigat mulţi duşmani şi mulţi prieteni. Oamenii au fost întotdeauna atraşi de acest cadou gustos al naturii, dar, în acelaşi timp, pericolul de intoxicare atârna deasupra capului culegătorilor de ciuperci naivi şi neştiutori, ori prea puţin iniţiaţi, asemenea unei săbii a lui Damocles.
    Nimeni n-ar putea spune câţi oameni au căzut victimă ciupercilor otrăvitoare, dar din descrierile medicilor din antichitate şi din Evul Mediu, cu privire la simptomele şi vindecarea intoxicaţiei cu ciuperci , precum şi din relatările unor cazuri vestite de intoxicare mortală cu ciuperci - ori chiar crime- , cazuri care au rămas în istorie numai datorită personalităţii victimelor, putem deduce că această plantă ciudată şi plină de mistere nu a încetat să ucidă. Soţia dramaturgului grec Euripide şi cei trei copii ai ei au murit intoxicaţi cu ciuperci. La Roma unde era o adevărată modă a acestei variante a crimei politice, Agrippina şi-a omorât soţul, pe împăratul Claudius, cu o mâncare de ciuperci, pentru a-şi sui fiul pe tron - pe Nero. Tot aici, în anul 1534, papa Clement al VII-lea a fost otrăvit în acelaşi fel după ce le-a interzis culegătorilor de ciuperci să mai recolteze din pădurile care-i înconjurau  castelul. Avem deci toate motivele să presupunem că în vremurile de demult se cunoşteau destul de bine otrăvurile din ciuperci.
    Din Evul Mediu ne-a rămas o amintire cutremurătoare despre victimele anonime ale ciupercilor. La Bordeaux, în capela de lângă catedrala gotică Sf. Mihai, sunt păstrate şaptezeci de cadavre mumificate din secolul al XV-lea, dintre care  - conform mărturiilor unor martori oculari - spectacolul cel mai groaznic îl oferă o familie care a pierit în urma unei intoxicări cu ciuperci: expresia feţelor mai păstrează şi azi urma chinurilor din ultimele ceasuri ale vieţii. Nu este de mirare că, după toate acestea, Clusius însuşi, "părintele micologiei", primul care a avut pretenţii ştiinţifice în descrierea ciupercilor, la finele cărţii sale despre ciuperci declara următoarele : "Rog cititorul să nu fie contrariat de faptul că nu îmi comunic impresiile despre gustul ciupercilor descrise, dar eu însumi n-am mâncat ciuperci niciodată şi întotdeauna m-am ferit de ele."
    Dar cunoştinţele referitoare la ciuperci nu s-au răspândit prea mult printre oameni nici după epoca în care şi-a făcut studiile Clusius, şi nici după apariţia şi dezvoltarea micologiei ca ştiinţă. Multă lume, nici azi, nu are cunoştinţe mai bogate despre ciuperci faţă de vremurile de dinaintea sau de după Clusius. Consumul de ciuperci, însă, are o tradiţie destul de veche. Putem să-i întrebăm pe cei care locuiesc în regiuni bogate în ciuperci dacă ei consumă ciuperci, şi dacă da, ce fel de ciuperci sunt acelea: ca răspuns vor înşira de obicei trei-patru, rareori mai multe ciuperci binecunoscute, uşor de identificat, consumate pe scară largă.       Adevărul este că şi înainte de descrierea ştiinţifică a speciilor se cunoşteau cu exactitate unele soiuri, iar intoxicările s-au petrecut întotdeauna atunci când, din nesăbuinţă ori deliberat, cunoştinţele tradiţionale despre ciuperci nu au fost luate în considerare.
    Cât de periculoase pot fi ciupercile otrăvitoare? Pentru a răspunde la acestă întrebare ajunge să amintim că substanţele cele mai otrăvitoare ale Amanitei phalloides sunt amatoxinele care au efect de cinci sute de ori mai puternic decât cianul şi că o singură ciupercă are destulă otravă petru a omorâ mai mulţi oameni. Dar să examinăm întrebarea puţin mai amănunţit!
    Ciupercile otrăvitoare pot fi împărţite în trei grupe, în raport cu substanţele toxice pe care le conţin: unele ciuperci atacă ţesuturile şi provoacă sindromul faloidian; altele atacă sistemul nervos şi provoacă sindromul sudorian şi sindromul panterian; şi, în sfârşit, o altă categorie de ciuperci toxice atacă stomacul şi intestinele, provocând în tip de otrăvire care prezintă simptomele toxiinfecţiei alimentare.
    Sindromul faloidian (în mare majoritate a cazurilor, intoxicarea este pricinuită de Amanita phalloides) este un tip de otrăvire foarte periculos prin faptul că simptomele nu se manifestă decât după digerarea completă a ciupercii, când substanţa toxică este integral absorbită. Dat fiind că semnele intoxicaţiei apar doar după 6-36 de ore de la consumarea ciupercii, unii nu pun îmbolnăvirea în legătură cu adevărata cauză. Simptome: senzaţie de vomă bruscă, incoercibilă, diaree asociată cu colici intestinale, frisoane, obraji supţi, cearcăne, angoasă, percum şi faptul că bolnavul îşi păstrează luciditatea. În această fază incipientă, pericolul mortal îl prezintă pierderea implacabilă a apei din organism. Bolnavul trebuie să fie transportat de urgenţă la spital. Primul ajutor: bolnavul va fi învelit într-o pătură călduroasă şi i se va da apă rece. Nu trebuie provocată voma pentru că, pe lângă faptul că este inutilă, îi mai şi dăunează bolnavului, înlesnind pierderea de apă. Dacă otrăvitul trece de această perioadă critică, după câteva zile de relativă ameliorare, urmează a doua fază periculoasă: organele atacate de toxine - ficatul, inima, rinichii - încep să cedeze. În acest caz poate surveni hepatita, tulburările de circulaţie ori blocajul renal. Mai demult, 90% din aceste cazuri erau mortale; astăzi, dacă bolnavul este internat şi i se aplică un tratament corespunzător, are mai multe şanse de a scăpa cu viaţă.
O intoxicare de tip faloidian este cauzată şi de alte câteva ciuperci, printre care Gyromitra esculenta. Ca o curiozitate, putem aminti că acestă ciupercă, în unele ţări (de ex. Franţa) şi azi mai figurează pe lista ciupercilor comestibile. Este adevărat că datorită cantităţii mici de otravă pe care o conţine poate fi mâncată vreme îndelungată fără consecinţe vădite - dar uneori poate cauza intoxicaţii grave, chiar mortale (probabil în cazul în care este consumată în cantităţi mari sau vreme prea îndelungată, ceea ce duce la acumularea otrăvii în organism).
    Unele ciuperci a căror otravă atacă sistemul nervos - Inocybe patouillardi, Inocybe fastigiata, Clitocybe dealbata etc. - cauzează sindromul sudorian. reacţia apare la 20-30 de minute, uneori după 1-3 ore de la ingerarea ciupercii. Simptome: obraji înroşiţi, salivaţie, stare de tensiune interioară, călduri, pupile contractate, transpiraţie, tulburări de vedere; mai târziu se poate asocia cu diaree ori cu vomă. Evoluţia otrăvirii depinde de cantitatea de ciuperci ingerate şi de rapiditatea intervenţiei medicale. Antidotul este atropina. Prim ajutor: provocarea vomei (bolnavului i se va da să bea apă călduţă cu săpun sau cu sare) sau administrarea de purgative, iar apoi, pentru fixarea substanţei otrăvitoare, câteva tablete de carbo medicinalis. În cazul sindromului panterian - care este provocat mai ales de Amanita pantherina - şi în cazul sindromului muscarian, cauzat de Amanita muscaria, organismul reacţionează la 1-3 ore de la consumarea ciupercilor. Simptome: paloare, uscarea gurii şi a gâtlejului, pupile dilatate, halucinaţii, stare de agitaţie care poate evolua până la delir (de aici şi vorba că "a mâncat ciuperci nebune"). Prim ajutor: provocarea vomei (vezi mai sus), purgative, câteva tablete de cărbune medicinal şi, bineînţeles, o intervenţie medicală cât mai rapidă. În cazul acestor intoxicaţii, arareori boala evoluează până la moartea pacientului.
Cea de a treia categorie a otrăvirilor cu ciuperci, provocată de Omphalotus olearius, de Hypholoma fasciculare, Lactarius torminosus, Ramaria formosa etc. are ca urmare tulburări gastrointestinale, mai mult sau mai puţin grave, cu manifestări asemănătoare toxiinfecţiilor alimentare: diaree, vomă, dureri de cap şi greaţă. În cazuri mai uşoare, antidotul este pur şi simplu un purgativ puternic. Evoluţia otrăvirii este condiţionată de starea de sănătate şi de rezistenţa fizică a otrăvitului, precum şi de sensibilitatea acestuia; în raport cu aceste date, este ori nu nevoie de intervenţie medicală.
    Pe lângă ciupercile care provoacă intoxicări de tipul celor descrise mai sus, exstă ciuperci care sunt toxice numai în anumite condiţii: unele specii de Coprinus provoacă intoxicaţii numai în asociaţie cu consumul de alcool, ciupercile Amanita vaginata şi Armilariella melea crude sunt otrăvitoare, dar gătite nu."

Am încheiat citatul.
Dacă v-aţi speriat, mă bucur! Aşa şi trebuie. Cei care spun că nu le e frică de ciuperci, după părerea mea nu au ce căuta în pădure după ele. E foarte bine să-ţi fie frică de ciupercile otrăvitoare. Ceea ce încerc eu să fac cu acest blog, e să vă ajut să le recunoaşteţi în general pe ciuperci, dar dacă se poate să le "visaţi" pe cele care pot să vă răpească bucuria de a trăi. Dacă le ştiţi foarte bine pe cele de care trebuie să vă feriţi, abia atunci plăcerea de a culege şi a mânca ciuperci e deplină.

Morchella esculenta - Sbârciog, Ciuculete de mai

Ca oricărui iubitor de ciuperci, îmi plac toate ciupercile, dar fiecare ciupercă îmi aminteşte de un anumit moment, de o mâncare, de un parfum, sau o senzaţie. Când e vorba de Morchella esculenta - Sbârciog, Zbârciog, Ciuculete de mai, am imediat imaginea unei tarabe dintr-o piaţă (văzută acum mult, mult timp) plină de zbârciogi mari, frumos aranjaţi într-o piramidă. Era o imagine atât de artistică încât am avut senzaţia că de fapt privesc un tablou. Un tablou cu miros şi culoare de pământ reavăn de primăvară, şi chiar dacă pare ciudat, semăna cu un corn al abundenţei din care se revărsa bogăţia şi frumuseţea primăverii.

Dacă dimensiunile mici ale Morchellei hybrida - Ciuculetelui nu     v-au făcut poftă de o plimbare în natură, sper ca Morchella esculenta - Zbârciogul să vă dea imboldul necesar, deoarece se pot găsi exemplare cu adevărat impresionante aşa cum se poate vedea în videoclipul următor.

Creşte în locuri cu multă umezeală, în iarbă, tufişuri, luminişuri, sau la marginea pădurilor din aprilie până în iunie.

E o ciupercă de talie mijlocie sau mare care creşte în grupuri sau solitară.

Pălăria are formă conică sau ovoidală cu culori de la galben ca mierea, până la maro-gălbui sau gri cu nuanţe de maro ori galben. Suprafaţa pălăriei este formată din alveole cu forme neregulate (ca un material creponat). Pălăria şi piciorul formează un tot unitar gol în interior.

Diametrul caracteristic este de 4-10 cm, iar înălţimea de 3-6 cm.

Piciorul este alb, sau alb-gălbui foarte fragil, aspru la pipăit, gol în interior. Înălţimea caracteristică este de 3-8 cm, iar grosimea de 2-3 cm.
                       

Carnea miroase plăcut a făină, se rupe foarte uşor şi are un gust excelent. Se poate usca foarte bine, păstrându-şi calităţile şi după uscare. 

Se poate confunda cu Gyromitra esculenta, ciupercă otrăvitoare, a cărei pălărie este însă foarte asemănătoare cu un creier, iar în interior are mai multe cavităţi neregulate,
                                             
spre deosebire de Morchella esculenta care are o singură cavitate de la vârful pălăriei până la baza piciorului.

Ca de obicei am căutat şi am găsit şi două videoclipuri care sper să vă ajute în căutarea şi recunoaşterea Morchellei esculenta - Zbârciogului.

Se poate găti în orice fel de reţetă cu ciuperci, pentru că are un gust excelent.

Morchella hybrida (conica) - Ciuculete

Aşa cum am promis, trec la treabă. Din cel puţin două motive şi să nu mă întrebaţi care e mai important, pentru că nu ştiu ce să vă răspund. Un motiv e că Soarele plăcut de primăvară şi comentariile voastre m-au dezmorţit după iarna asta lungă. Iar un alt motiv e că nu aş vrea să rataţi vestitorii cu pălărie ai primăverii.

Clic pe poză pentru mărire

Chiar dacă nu aţi mâncat sbârciogi sigur mulţi dintre voi măcar aţi auzit de ei. Cred că nu greşesc dacă afirm că Sbârciogii sau Ciuculeţii sunt "Hribii" primăverii. Ciuperci frumoase, fragile şi gustoase - Sbârciogii merită toată atenţia iubitorilor de ciuperci.
Să începem cu Morchella hybrida sau Morchella conica - Ciuculete.

Clic pe poză pentru mărire

 Creşte în poieniţe, la marginea pădurilor, pe lângă tufişuri, primăvara în aprilie şi mai.

Pălăria arată ca o căciulă ţuguiată cu nuanţe mai închise (spre negru) sau mai deschise (bej, maro-gălbui, gri-maroniu sau maro-verzui) de maro. Suprafaţa pălăriei e brăzdată de nişe aranjate frumos între dungi verticale oarecum regulate. Dungile verticale în relief  au de obicei o nuanţă mai închisă decât nişele (găurile).  Jumătatea de sus a pălăriei e prinsă de picior, în timp ce jumătatea inferioară e degajată de acesta.
Înălţimea caracteristică este de 2-4 cm, iar diametrul de 2-3 cm.

Clic pe poză pentru mărire

Piciorul este alb cu uşoare nuante de bej sau galben, cu aspect zgrunţuros, uneori cu riduri în partea superioară. Partea inferioara este mai groasă decât cea superioară.

Clic pe poză pentru mărire

  În interior piciorul este gol de sus până jos. În general piciorul este cam de două ori mai înalt decât pălăria. Înălţimea caracteristică e de 4-8 cm, iar grosimea de 1-2 cm.

Clic pe poză pentru mărire

 Carnea este fragilă, miroase a făină şi are un gust uşor piperat.
 Fac o mica paranteza şi vă spun sincer că e tare greu de scris blogul ăsta. Să vă spun de ce ? Pentru că trebuie să văd o grămadă de poze şi videoclipuri (din care aleg câteva) care-mi fac o foame de lup. Aşa încât de multe ori trebuie să întrerup scrisul pentru o îndeletnicire şi mai dragă mie : mâncatul. Acum încerc să rezist eroic şi să termin de scris.

Clic pe poză pentru mărire

 Se poate confunda cu Gyromitra esculenta a cărei comestibilitate este discutabilă, dar de care se diferenţiază cel mai simplu prin secţionare.

Clic pe poză pentru mărire

După cum se observă în poza de mai sus, Morchella are o cavitate unică de sus până jos, în timp ce Gyromitra are mai multe cavităţi foarte neregulate.
Morchella hybrida seamănă de asemenea cu toate rudele sale care se bucură, sau mai bine zis ne bucură cu un gust plăcut fără nici un pericol de "reacţii adverse".
Se pretează la orice fel de mâncare din ciuperci. Se usucă foarte bine şi îşi păstrează gustul plăcut şi după uscare.
Sper ca minunatul verde primăvăratic din acest videoclip să vă facă poftă de o plimbare în natură.



Din fericire am găsit şi lecţia de  micologie în franceză, cu subtitrare în enleză. Spun din fericire pentru că e foarte bine realizat acest videoclip şi e util chiar dacă nu înţelegeţi nici una din cele două limbi (franceza şi engleza).

Avertizare : sunt ciuperci foarte fragile (se rup uşor), de aceea vă recomand să nu le culegeţi cu nici un chip în sacoşă (nu ştiu dacă o să mai aveţi ce alege acasă din ele), ci doar în coş, eventual găleată.

Uraaa, a venit primăvara! Se spune că oamenii îşi aleg câinele care le seamănă ca temperament. Se poate. Nu o să spun acum ca regulă generală, dar se pare că la mine funcţionează : te defineşte ceea ce îţi place, ce te pasionează. Să vă dau un exemplu : ador ciupercile şi cactuşii. Ei bine, cred că pot spune că la prima vedere am "ţepi" ascuţiţi ca un cactus; dar dacă ai răbdare să mă cunoşti, pot fi drăguţă şi gingaşă ca o floare de cactus. Vă spun imediat în ce fel cred  că semănăm eu şi ciupercile. Îmi place foarte mult soarele, dar prefer să stau mai la umbră (ca şi marea majoritate a ciupercilor), îmi plac toate anotimpurile, dar prefer iarna doar la început atunci când încă mai supravieţuiesc unele ciuperci. Cam de la începutul lui ianuarie am impresia că intru în amorţeală (dacă aş putea, probabil aş hiberna şi eu ca urşii), iar odată cu venirea lunii martie încep şi eu să mă dezmorţesc , să prind viaţă. Deci sper să vă bucuraţi : sunt din nou pe baricade (am vrut să scriu pe calculator, dar era o imagine prea comică)! Vine primăvara, vin şi ciupercile, deci trebuie să încep şi eu din nou să scriu cu mare plăcere despre ele. Pe foarte curând, cu drag!
P.S. Iată şi poze cu cea mai târzie ciupercă : Flammulina velutipes (sus) şi cea mai grăbită ciupercă :Verpa bohemica (jos).

Amanita caesarea-Crăiţă, Burete domnesc, Roiniţă, Ouşoare

O ciupercă despre care scriu cu plăcerea deosebită a aducerii aminte. Trebuie    să-i  mulţumesc vizitatorului floareamircea89 care mi-a dat impulsul, şi indirect ideea de a scrie despre Amanita caesarea. Din nefericire aici în nordul ţării nu cresc aceste delicioase ciuperci. Am locuit însă în vremea copilăriei pe malul Dunării, unde cresc, sunt cunoscute şi apreciate la adevărata lor valoare. Mama mea le gătea doar pane. Acum stau şi mă întreb dacă mai apuca şi ea să mănânce, pentru că eu şi tatăl meu le mâncam (de cele mai multe ori fără pâine sau orice altceva) fierbinţi imediat ce le prăjea.

"Conform unei epigrame a lui Martial, poţi încredinţa unui servitor aur sau argint, dar în nici un caz aceste ciuperci din care s-ar înfrupta cu siguranţă. Era ciuperca cea mai preţuită de romani : ciuperca împăraţilor, după cum sugerează şi numele, iar adevăraţii gurmanzi o consideră şi astăzi cea mai gustoasă ciupercă." - citat din Suplimentul Estival Tribuna 1983.

Creşte în zonele cu climă mai caldă (în zona mediteraneană) din iulie până în septembrie, în pădurile de foioase, în apropierea castanilor şi stejarilor.


Pălăria are o culoare foarte frumoasă roşu-portocaliu care atrage privirea de la distanţă. La început are forma unui ou, fapt pentru care în unele zone se mai numesc Ouşoare, cum de altfel le spun şi italienii: Ovolo.

După ce iese din ou, pălăria este semisferică, cu timpul devenind întinsă ca o umbrelă deschisă. Cuticula (stratul colorat ce îmbracă pălăria) este mătăsoasă, netedă şi lucioasă şi poate fi îndepărtată cu uşurinţă. Uneori găsim resturi de volvă pe cuticulă.

Pe margini pălăria este uşor striată. Diametrul caracteristic este de 5-15 cm.

Stratul fertil este reprezentat de lamele foarte apropiate de culoare galben intens.

Piciorul are aceeaşi culoare galben intens ca şi lamelele. Prezintă volvă bine dezvoltată (fosta "coajă" a oului din care s-a dezvoltat), albă, groasă. Sub pălărie putem observa un guleraş frumos galben. Piciorul este gros, cărnos, mai subţire sub pălărie.

Înălţimea caracteristică e de 7-12 cm, iar grosimea de 1,5-2 cm.

Carnea este alb-gălbuie, colorată mai intens sub cuticulă : galben sau galben-roşiatic. Este moale cu gust şi miros foarte plăcut de ciupercă.

Se poate confunda foarte uşor cu Amanita phalloides  atunci când încă nu a "ieşit din ou". Însă în secţiune, aşa cum se observă şi în poza de mai sus, la Amanita caesarea  se observa deja pălăria colorată.

Se mai poate confunda la maturitate cu Amanita muscaria şi Amanita aureola, ambele otrăvitoare. Diferenţa este însă evidentă : Amanita caesarea are piciorul şi lamelele galbene spre deosebire de Amanita muscaria şi Amanita aureola  la care sunt albe.

Aşa cum v-am obişnuit vă ofer şi un videoclip. E de-a dreptul enervant cât de multe şi frumoase Crăiţe (Amanita caesarea) găseşte individul (eu una mor de poftă), dar calitatea imaginii m-a convins.



 

Phallus impudicus - Burete puturos

Abia după ce am aflat de această ciupercă am înţeles expresia "Bip calului în vârful dealului" (bip pt. că nu am voie să scriu aşa ceva pe blog). Era vorba despre Phallus impudicus sau pe româneşte Bozuz, Buretele puturos  alias - Bip calului. Şi vă rog să nu vă strâmbaţi; parcă savanţii în latină i-au spus mai frumos?! Păi vedeţi ? Ok! Odată ce am lămurit şi cum stă treaba cu numele , hai să vedem ce-i cu această ciupercă.

Clic pe imagine pentru mărire

Cei care merg în pădure se prea poate s-o fi observat, iar dacă nu au observat-o sunt sigură că au mirosit-o chiar dacă nu au ştiut. Atunci când ajunge la maturitate emană un miros de cadavru pe care nu prea ai cum să nu-l sesizezi. Probabil că mulţi dintre noi ne-am uitat în jur să vedem de unde vine mirosul, fără să băgăm în seamă ciuperca.
La noi din cauza mirosului dezagreabil este ori detestată ori neluată în seamă. În Franţa, Germania, America şi China este consumată cu plăcere, crudă sau murată. În Evul Mediu era folosită în tratarea gutei şi ca poţiune de dragoste. Chiar şi în zilele noastre este folosită ca afrodisiac mai mult pentru animale. Eu m-am hotărât să vă vorbesc despre ea datorită unor calităţi mai puţin obişnuite. S-a dovedit în urma unui studiu că poate fi utilizată cu succes în prevenirea şi ca tratament de susţinere a trombozei venoase cauză frecventă de deces a pacientelor cu cancer la sân.

Creşte pe sol umed, la umbră, în tufişuri, păduri de foioase sau conifere din iunie până în octombrie. La maturitate se reperează uşor după mirosul perceptibil până la 4-5 m distanţă.




Această ciupercă are la început o formă sferică şi prezintă rizomorfi (rădăcinuţe).

 Dacă nu suntem atenţi o putem confunda în acest stadiu cu amanitele. E suficient să pipăim oul ca să ştim dacă avem de-a face cu Phallus impudicus : sub pieliţa albicioasă se simte moale gelatinos şi nu dur, cărnos ca la amanite. E  foarte posibil ca pieliţa să crape lăsând să se vadă stratul gelatinos de sub ea.

În secţiune vedem ciuperca în stadiu incipient. În mijloc partea albă se va dezvolta ca picior al ciupercii, iar pălăria e reprezentată de stratul încreţit verde închis.

La maturitate are forma de falus care i-a dat şi denumirea ştiinţifică.

Pălăria are formă de fes (căciulă) şi are diverse nuanţe de verde mai închise sau mai deschise aproape albă. Este subţire, alveolată şi mucilaginoasă. Pălăria este cea care emană acel miros neplăcut de cadavru. Are o dimensiune de 3-4 cm şi se desprinde foarte uşor de picior chiar printr-o simplă scuturare.

Piciorul este albicios, spongios ca un burete şi gol pe interior. Este mai subţire în partea superioară, are gust şi miros de ridiche. Înălţimea caracteristică este de 15-18 cm, iar grosimea de 2,5-3 cm.

Poate fi întâlnită ciuperca matură alături de cea tânără în stadiu de ou aşa cum se vede în această imagine.

Nu se poate confunda cu nici o altă ciupercă. Seamănă doar ca formă cu Mutinus caninus, Mutinus elegans şi Mutinus ravenelii al căror colorit este însă foarte diferit. Oricum şi la acestea în unele zone se consumă ouăle.

La Phallus impudicus se pot consuma ouăle ; în unele zone se consumă şi piciorul după ce s-a îndepărtat pălăria urât mirositoare. Are un gust puternic de ridichi. Se consumă în stare crudă sau gătită. Reţete voi posta pe blogul "Reţete cu ciuperci şi nu numai". Dacă nu e consumată repede, veţi avea surpriza să constataţi că în câteva ore oul de Phallus impudicus s-a transformat în ciupercă.

Fără comentarii?

Constat cu bucurie că-mi vizitaţi blogul, dar am o mare nedumerire : de ce nu comentaţi nimic? Aştept comentariile voastre bune sau rele cu mare nerăbdare. Poate nu vă daţi seama, dar comentariile pozitive îţi dau impulsul de a scrie mai mult, iar cele negative te pot ajuta să scrii mai bine. Fără comentarii am uneori impresia că "vorbesc" singură, nu vă pot percepe ca fiinţe reale, văd doar afişări impersonale de pagină. Vă mulţumesc oricum.