Amanita caesarea-Crăiţă, Burete domnesc, Roiniţă, Ouşoare

O ciupercă despre care scriu cu plăcerea deosebită a aducerii aminte. Trebuie    să-i  mulţumesc vizitatorului floareamircea89 care mi-a dat impulsul, şi indirect ideea de a scrie despre Amanita caesarea. Din nefericire aici în nordul ţării nu cresc aceste delicioase ciuperci. Am locuit însă în vremea copilăriei pe malul Dunării, unde cresc, sunt cunoscute şi apreciate la adevărata lor valoare. Mama mea le gătea doar pane. Acum stau şi mă întreb dacă mai apuca şi ea să mănânce, pentru că eu şi tatăl meu le mâncam (de cele mai multe ori fără pâine sau orice altceva) fierbinţi imediat ce le prăjea.

"Conform unei epigrame a lui Martial, poţi încredinţa unui servitor aur sau argint, dar în nici un caz aceste ciuperci din care s-ar înfrupta cu siguranţă. Era ciuperca cea mai preţuită de romani : ciuperca împăraţilor, după cum sugerează şi numele, iar adevăraţii gurmanzi o consideră şi astăzi cea mai gustoasă ciupercă." - citat din Suplimentul Estival Tribuna 1983.

Creşte în zonele cu climă mai caldă (în zona mediteraneană) din iulie până în septembrie, în pădurile de foioase, în apropierea castanilor şi stejarilor.


Pălăria are o culoare foarte frumoasă roşu-portocaliu care atrage privirea de la distanţă. La început are forma unui ou, fapt pentru care în unele zone se mai numesc Ouşoare, cum de altfel le spun şi italienii: Ovolo.

După ce iese din ou, pălăria este semisferică, cu timpul devenind întinsă ca o umbrelă deschisă. Cuticula (stratul colorat ce îmbracă pălăria) este mătăsoasă, netedă şi lucioasă şi poate fi îndepărtată cu uşurinţă. Uneori găsim resturi de volvă pe cuticulă.

Pe margini pălăria este uşor striată. Diametrul caracteristic este de 5-15 cm.

Stratul fertil este reprezentat de lamele foarte apropiate de culoare galben intens.

Piciorul are aceeaşi culoare galben intens ca şi lamelele. Prezintă volvă bine dezvoltată (fosta "coajă" a oului din care s-a dezvoltat), albă, groasă. Sub pălărie putem observa un guleraş frumos galben. Piciorul este gros, cărnos, mai subţire sub pălărie.

Înălţimea caracteristică e de 7-12 cm, iar grosimea de 1,5-2 cm.

Carnea este alb-gălbuie, colorată mai intens sub cuticulă : galben sau galben-roşiatic. Este moale cu gust şi miros foarte plăcut de ciupercă.

Se poate confunda foarte uşor cu Amanita phalloides  atunci când încă nu a "ieşit din ou". Însă în secţiune, aşa cum se observă şi în poza de mai sus, la Amanita caesarea  se observa deja pălăria colorată.

Se mai poate confunda la maturitate cu Amanita muscaria şi Amanita aureola, ambele otrăvitoare. Diferenţa este însă evidentă : Amanita caesarea are piciorul şi lamelele galbene spre deosebire de Amanita muscaria şi Amanita aureola  la care sunt albe.

Aşa cum v-am obişnuit vă ofer şi un videoclip. E de-a dreptul enervant cât de multe şi frumoase Crăiţe (Amanita caesarea) găseşte individul (eu una mor de poftă), dar calitatea imaginii m-a convins.



 

Phallus impudicus - Burete puturos

Abia după ce am aflat de această ciupercă am înţeles expresia "Bip calului în vârful dealului" (bip pt. că nu am voie să scriu aşa ceva pe blog). Era vorba despre Phallus impudicus sau pe româneşte Bozuz, Buretele puturos  alias - Bip calului. Şi vă rog să nu vă strâmbaţi; parcă savanţii în latină i-au spus mai frumos?! Păi vedeţi ? Ok! Odată ce am lămurit şi cum stă treaba cu numele , hai să vedem ce-i cu această ciupercă.

Clic pe imagine pentru mărire

Cei care merg în pădure se prea poate s-o fi observat, iar dacă nu au observat-o sunt sigură că au mirosit-o chiar dacă nu au ştiut. Atunci când ajunge la maturitate emană un miros de cadavru pe care nu prea ai cum să nu-l sesizezi. Probabil că mulţi dintre noi ne-am uitat în jur să vedem de unde vine mirosul, fără să băgăm în seamă ciuperca.
La noi din cauza mirosului dezagreabil este ori detestată ori neluată în seamă. În Franţa, Germania, America şi China este consumată cu plăcere, crudă sau murată. În Evul Mediu era folosită în tratarea gutei şi ca poţiune de dragoste. Chiar şi în zilele noastre este folosită ca afrodisiac mai mult pentru animale. Eu m-am hotărât să vă vorbesc despre ea datorită unor calităţi mai puţin obişnuite. S-a dovedit în urma unui studiu că poate fi utilizată cu succes în prevenirea şi ca tratament de susţinere a trombozei venoase cauză frecventă de deces a pacientelor cu cancer la sân.

Creşte pe sol umed, la umbră, în tufişuri, păduri de foioase sau conifere din iunie până în octombrie. La maturitate se reperează uşor după mirosul perceptibil până la 4-5 m distanţă.




Această ciupercă are la început o formă sferică şi prezintă rizomorfi (rădăcinuţe).

 Dacă nu suntem atenţi o putem confunda în acest stadiu cu amanitele. E suficient să pipăim oul ca să ştim dacă avem de-a face cu Phallus impudicus : sub pieliţa albicioasă se simte moale gelatinos şi nu dur, cărnos ca la amanite. E  foarte posibil ca pieliţa să crape lăsând să se vadă stratul gelatinos de sub ea.

În secţiune vedem ciuperca în stadiu incipient. În mijloc partea albă se va dezvolta ca picior al ciupercii, iar pălăria e reprezentată de stratul încreţit verde închis.

La maturitate are forma de falus care i-a dat şi denumirea ştiinţifică.

Pălăria are formă de fes (căciulă) şi are diverse nuanţe de verde mai închise sau mai deschise aproape albă. Este subţire, alveolată şi mucilaginoasă. Pălăria este cea care emană acel miros neplăcut de cadavru. Are o dimensiune de 3-4 cm şi se desprinde foarte uşor de picior chiar printr-o simplă scuturare.

Piciorul este albicios, spongios ca un burete şi gol pe interior. Este mai subţire în partea superioară, are gust şi miros de ridiche. Înălţimea caracteristică este de 15-18 cm, iar grosimea de 2,5-3 cm.

Poate fi întâlnită ciuperca matură alături de cea tânără în stadiu de ou aşa cum se vede în această imagine.

Nu se poate confunda cu nici o altă ciupercă. Seamănă doar ca formă cu Mutinus caninus, Mutinus elegans şi Mutinus ravenelii al căror colorit este însă foarte diferit. Oricum şi la acestea în unele zone se consumă ouăle.

La Phallus impudicus se pot consuma ouăle ; în unele zone se consumă şi piciorul după ce s-a îndepărtat pălăria urât mirositoare. Are un gust puternic de ridichi. Se consumă în stare crudă sau gătită. Reţete voi posta pe blogul "Reţete cu ciuperci şi nu numai". Dacă nu e consumată repede, veţi avea surpriza să constataţi că în câteva ore oul de Phallus impudicus s-a transformat în ciupercă.

Fără comentarii?

Constat cu bucurie că-mi vizitaţi blogul, dar am o mare nedumerire : de ce nu comentaţi nimic? Aştept comentariile voastre bune sau rele cu mare nerăbdare. Poate nu vă daţi seama, dar comentariile pozitive îţi dau impulsul de a scrie mai mult, iar cele negative te pot ajuta să scrii mai bine. Fără comentarii am uneori impresia că "vorbesc" singură, nu vă pot percepe ca fiinţe reale, văd doar afişări impersonale de pagină. Vă mulţumesc oricum.

Ştiri

• Am postat la fiecare articol scris până acum şi videoclipuri. Sper să vă folosească şi să vă bucuraţi de imagini.
• Reţete  sunt pe blogul meu "Reţete cu ciuperci şi nu numai" pe care îl găsiţi sus în partea dreaptă a acestui blog sub poza păpuşii. 

Polyporus squamosus - Păstrăvul de nuc

Polyporus squamosus - Păstrăvul de nuc este o ciupercă cu care am făcut cunoştiinţă prin telefon. Ştiu că sună ciudat, dar asta e realitatea. Acum câţiva ani m-au sunat foarte agitaţi fratele meu şi soţia lui. Găsiseră o ciupercă foarte mare şi frumoasă şi mureau de curiozitate să afle dacă e şi comestibilă. După o descriere  detaliată a locului unde a fost găsită şi a ciupercii am putut afirma cu convingere : nu e doar comestibilă ci şi delicioasă. Minunată ciupercă nu-i aşa ? Nu sunt prea multe ciuperci pentru care aş putea fi aşa de categorică fără să le pot măcar vedea.

Desigur abia am aşteptat să ajung la ei la Constanţa să văd şi eu minunea. Au găsit-o pe un copac în faţa unei facultăţi, un loc de trafic intens. Să nu credeţi că eu am plecat în aceeaşi zi la ei. Nici vorbă; şi totuşi au fost foarte încântaţi să-mi prezinte ciuperca chiar acolo. Crescuse din nou şi a fost drăguţă să tot crească în acelaşi loc an de an. Între timp au descoperit-o şi pe un copac chiar lângă blocul lor. Din nefericire pentru mine nu am reuşit să o găsesc în altă parte dar mă bucur cel puţin că am avut ocazia s-o studiez şi s-o savurez la Constanţa. Oricum de atunci sunt mult mai atentă la toţi copacii şi vă sfătuiesc să faceţi la fel. Merită toată atenţia dacă te gândeşti că un singur exemplar poate ajunge la 50 cm diametru şi chiar mai mult. Despre gust ce să vă mai spun; cred că numele popular spune destul : PĂSTRĂV!

Creşte pe copacii vii : nuci, arţari, alte foioase sau pomi fructiferi, din aprilie până în octombrie. Nu vă bucuraţi dacă apare în grădina proprie! E un parazit periculos pentru copaci. Omoară un copac în câţiva ani . Uneori cresc etajat - una deasupra celeilalte. Poate să crească în grupuri mici sau în grupuri mari care par că sufocă copacul.

Pălăria este reniformă (are forma unui rinichi), de culoare albă sau crem acoperită cu scuame maro închis care desenează semicercuri pe suprafaţa pălăriei. Aşa cum am spus puţin mai sus ajunge la dimensiuni foarte mari, dar exemplarele mici au doar câţiva centimetri.

Stratul fertil de sub pălărie continuă şi pe piciorul ciupercii şi este format din pori mici alb-crem la exemplarele tinere. La exeplarele mature seamănă puţin cu un fagure, iar culoarea se schimbă în ocru.

 Piciorul este gros şi scurt, orientat desigur spre scoarţa copacului.Pot fi concrescute mai multe ciuperci. Din lateral ciuperca seamănă cu o pâlnie strâmbă. Pălăria arată ca o continuare a piciorului nefiind clar delimitată de acesta. În locul de prindere de copac culoarea piciorului e maro închis spre negru.

 Carnea este albă şi are consistenţa caşcavalului la exemplarele tinere şi mai tare ca o piele la cele bătrâne. Păstrăvul de nuc are un miros plăcut de miere, făină sau pepene verde când e tănăr. La bătrâneţe miroase astringent a tanin.

 Acum ar trebui să spun cu cine seamănă. Asta e propoziţia mea favorită : nu seamănă cu nici o altă ciupercă care creşte pe copaci! Deci: curaj! Bucuraţi-vă de minunatul Păstrăv de nuc.

Se pot consuma doar exemplarele tinere cu carnea albă care se taie uşor cu cuţitul. E un deliciu. Seamănă la gust şi consistenţă cu mult mai cunoscutele Pleurotus pe care le găsiţi în comerţ, cu diferenţa că aceasta e mult mai cărnoasă. Un singur exemplar poate avea 1-2 kg. Se poate găti în multe feluri, dar vă recomand ciorba de Păstrăv de nuc, pane, cu sos Remoulade, cu sos Tartar sau cu sos vânătoresc. Înainte de a o găti curăţaţi pieliţa cu scuame.

Nu e prea grozav, dar e singurul videoclip pe care l-am găsit cu păstrăvul de nuc.



Orice ciupercă necunoscută e nebună.

Iuţarul - Lactarius piperatus

Lactarius piperatus – iuţarul sau buretele piperat este bine cunoscut de toţi cei care preferă să culeagă ciupercile cu mâna lor. Vă spun sincer nu eram un fan al acestei ciuperci, dar am învăţat s-o apreciez deoarece s-a întâmplat uneori să fie singura ciupercă pe care am găsit-o şi chiar în cantităţi mari. Nu e de neglijat mai ales de cei care fac un grătar la marginea pădurii. E lesne de găsit, uşor de recunoscut şi mai ales delicioasă proaspăt culeasă şi pusă pe grătar. Prăjită imediat pe grătar nu mai are deloc acel gust iute şi o să vă încânte alături de mici şi alte cărnuri la grătar. În vara aceasta am găsit foarte mulţi şi am reuşit să găsesc şi o reţetă care să mă încânte. O voi posta pe http://luise-reteteciupercisialtele.blogspot.com/.

Creşte din luna mai până în luna august în pădurile de foioase în grupuri numeroase. Este o ciupercă de talie mijlocie sau mare.

Pălăria este netedă, albă sau alb murdar. La exemplarele tinere are marginea rulată spre interior, mai târziu se întinde sau ia formă de pâlnie. Diametrul caracteristic e de 3-12 cm.

Lamelele sunt albe sau crem, foarte apropiate, aderă la picior. La exemplarele bătrâne culoarea poate fi un galben-ocru.

Piciorul este alb, neted, cilindric şi plin. Înălţimea caracteristică e de 3-11 cm, grosimea de 1-3 cm.

Carnea este albă, tare, densă,  casantă, la rupere secretă un lichid alb, lăptos, piperat. Lichidul secretat rămâne alb, nu se înverzeşte. Recunosc că multă vreme am crezut că iuţarii se înverzesc, dar m-am lămurit că de fapt cei care se înverzesc sunt rudele lor Lactarius pergamenus care sunt şi ei gustoşi. Crudă carnea iuţarilor este foarte iute, dar prăjită are un gust plăcut puţin picant şi amărui cu miros  parfumat.

Seamănă cu ruda sa comestibilă Lactarius pergamenus care se înverzeşte la rupere, şi cu Lactarius vellereus. Fac o mică paranteză: scopul meu a fost de la bun-început să vă împrietenesc cu ciupercile din pădure printr-o descriere cât mai exactă şi clară. Nu e întotdeauna uşor. Mă informez din mai multe surse (am un respect deosebit pentru italieni care tratează ciupercile cu multă responsabilitate) , dar în unele cazuri părerile sunt total opuse. Aşa am păţit şi cu Lactarius vellereus: pe un site românesc este considerat comestibil, iar Lactarius piperatus necomestibil. Am fost nevoită să aprofundez puţin problema şi iată ce am aflat: ambele sunt considerate comestibile sau nu datorită gustului iute-piperat. Probabil că trebuia să vă spun pur şi simplu că eu le-am consumat pe toate trei (piperatus, pergamenus şi vellereus). Piperatus şi pergamenus sunt mai picante iar vellereus mai amăruie. Lactarius vellereus nu are carnea tare ca celelalte două (piperatus şi pergamenus) ci ca o pâslă, e mai gălbuie, are piciorul mai scurt şi lamelele mai distanţate. La celelalte două (piperatus şi pergamenus) suprafaţa pălăriei se scutură uşor de pământ şi frunze, la aceasta (vellereus) suprafaţa pălăriei e poroasă şi se curăţă foarte greu. Pe Lactarius vellereus  o prefer feliată, prăjită cu sare în ulei (la fel ca şi cartofii prăjiţi), în acest fel dispare complet gustul uşor amărui. Fiartă, nu mi-a plăcut deloc - e amară!

În final mai vreau să fac o remarcă : nici una din cele trei ciuperci descrise nu e considerată de nimeni toxică.

Nu am găsit videoclip decât cu Lactarius vellereus :

Orice ciupercă necunoscută e nebună.

Parasol sau Buretele şerpesc (Macrolepiota procera)

Azi vreau să vă împrietenesc cu prietena mea de suflet : Pălăria şarpelui (Parasol, Burete şerpesc) - Macrolepiota procera. Ea e ciuperca pe care moşul cel binevoitor mi-o arunca cu mare zel din sacoşe. De multe ori datorită ei am avut ce aduce acasă din pădure. De ce? Simplu : e mare (o vezi de la distanţă), şi probabil cel mai important nu e prea cunoscută. Culmea e că în cazul ei de obicei "cunoscătorii" o lasă în pace , adică pe piciorul ei. Foarte rar am găsit-o ruptă. E o ciupercă foarte gustoasă şi spornică. O pălărie poate avea 30 cm diametru şi îi place să trăiască în "societate"; deci e destul de uşor de umplut sacoşa.




Creşte de la sfârşitul verii cu perioadă de maximă apariţie la începutul toamnei. Nu e deloc mofturoasă aşa încât poate fi întâlnită şi în păduri de conifere sau foioase, dar şi în tufişuri sau iarbă.



Pălăria are formă de ou cu picior la început. Mai târziu se deschide frumos ca o umbrelă cu centrul mamelonat (aşa se exprimă specialiştii- se vede că sunt bărbaţi!), adică are centrul mai ridicat. Pe un fond alb are scame maro (bej-cenuşiu) rare pe margini şi tot mai dese spre centru care e complet acoperit cu scame maro. E foarte plăcută la atingere : moale, pufoasă ca o piele de căprioară. Marginile pot fi franjurate (crăpate). Aşa cum spuneam poate ajunge la 30 cm, dar diametrul caracteriatic e de 10-20 cm.




Stratul fertil se prezintă sub formă de lamele late, apropiate, moi, sfărâmicioase, albe la exemplarele tinere şi bej închis la cele bătrâne.



Piciorul este drept, suplu, înalt (e cea mai înaltă ciupercă), mai gros la bază. Are un guleraş mobil, e mai deschis la culoare deasupra guleraşului şi mai închis cu scame, maroniu, sub el. E fibros şi gol în interior. Doar la exemplarele foarte tinere (ouăle cu picior) poate fi consumat. Dacă s-a deschis "umbrela" e mai bine să desprindeţi piciorul şi să luaţi doar pălăria. Înălţimea caracteristică 15-40 cm, grosimea 1,5-2 cm.


Carnea în pălărie e albă puţin rozalie lângă picior, subţire şi moale. În picior e tare, fibroasă. Are miros plăcut şi gust de alună.


ATENŢIE : Când e mică poate fi confundată cu alte ciuperci, e recomandabil pentru începători să culeagă doar exemplarele mai mari de 15 cm cu pălăria deschisă. Cei care o studiază cu atenţie e foarte greu să o mai confunde.

Când e tânără cel mai uşor poate fi confundată cu Coprinus comatus (altă ciupercă delicioasă şi foarte puţin cunoscută). Dar dacă priviţi cu atenţie pozele veţi sesiza uşor că Macrolepiota procera chiar dacă e mică, tot are piciorul mai lung decât pălăria (şi nu invers ca la Coprinus comatus).

Se deosebeşte de alte ciuperci asemanatoare prin înălţime, pălăria moale catifelată care se desprinde uşor de picior şi guleraşul mobil.
Se poate conserva cu sare pe iarnă.

Se poate găti în orice reţetă ca şi champignioanele, dar vă recomand în primul rând pane (reţeta se găseşte pe blogul meu "Reţete cu ciuperci şi nu numai").

Aici o puteţi vedea şi în secţiune :

Se pare că există cel puţin una pentru fiecare, nu-i aşa? :)

Orice ciupercă necunoscută e nebună.