Fără comentarii?

Constat cu bucurie că-mi vizitaţi blogul, dar am o mare nedumerire : de ce nu comentaţi nimic? Aştept comentariile voastre bune sau rele cu mare nerăbdare. Poate nu vă daţi seama, dar comentariile pozitive îţi dau impulsul de a scrie mai mult, iar cele negative te pot ajuta să scrii mai bine. Fără comentarii am uneori impresia că "vorbesc" singură, nu vă pot percepe ca fiinţe reale, văd doar afişări impersonale de pagină. Vă mulţumesc oricum.

Ştiri

• Am postat la fiecare articol scris până acum şi videoclipuri. Sper să vă folosească şi să vă bucuraţi de imagini.
• Reţete  sunt pe blogul meu "Reţete cu ciuperci şi nu numai" pe care îl găsiţi sus în partea dreaptă a acestui blog sub poza păpuşii. 

Polyporus squamosus - Păstrăvul de nuc

Polyporus squamosus - Păstrăvul de nuc este o ciupercă cu care am făcut cunoştiinţă prin telefon. Ştiu că sună ciudat, dar asta e realitatea. Acum câţiva ani m-au sunat foarte agitaţi fratele meu şi soţia lui. Găsiseră o ciupercă foarte mare şi frumoasă şi mureau de curiozitate să afle dacă e şi comestibilă. După o descriere  detaliată a locului unde a fost găsită şi a ciupercii am putut afirma cu convingere : nu e doar comestibilă ci şi delicioasă. Minunată ciupercă nu-i aşa ? Nu sunt prea multe ciuperci pentru care aş putea fi aşa de categorică fără să le pot măcar vedea.

Desigur abia am aşteptat să ajung la ei la Constanţa să văd şi eu minunea. Au găsit-o pe un copac în faţa unei facultăţi, un loc de trafic intens. Să nu credeţi că eu am plecat în aceeaşi zi la ei. Nici vorbă; şi totuşi au fost foarte încântaţi să-mi prezinte ciuperca chiar acolo. Crescuse din nou şi a fost drăguţă să tot crească în acelaşi loc an de an. Între timp au descoperit-o şi pe un copac chiar lângă blocul lor. Din nefericire pentru mine nu am reuşit să o găsesc în altă parte dar mă bucur cel puţin că am avut ocazia s-o studiez şi s-o savurez la Constanţa. Oricum de atunci sunt mult mai atentă la toţi copacii şi vă sfătuiesc să faceţi la fel. Merită toată atenţia dacă te gândeşti că un singur exemplar poate ajunge la 50 cm diametru şi chiar mai mult. Despre gust ce să vă mai spun; cred că numele popular spune destul : PĂSTRĂV!

Creşte pe copacii vii : nuci, arţari, alte foioase sau pomi fructiferi, din aprilie până în octombrie. Nu vă bucuraţi dacă apare în grădina proprie! E un parazit periculos pentru copaci. Omoară un copac în câţiva ani . Uneori cresc etajat - una deasupra celeilalte. Poate să crească în grupuri mici sau în grupuri mari care par că sufocă copacul.

Pălăria este reniformă (are forma unui rinichi), de culoare albă sau crem acoperită cu scuame maro închis care desenează semicercuri pe suprafaţa pălăriei. Aşa cum am spus puţin mai sus ajunge la dimensiuni foarte mari, dar exemplarele mici au doar câţiva centimetri.

Stratul fertil de sub pălărie continuă şi pe piciorul ciupercii şi este format din pori mici alb-crem la exemplarele tinere. La exeplarele mature seamănă puţin cu un fagure, iar culoarea se schimbă în ocru.

 Piciorul este gros şi scurt, orientat desigur spre scoarţa copacului.Pot fi concrescute mai multe ciuperci. Din lateral ciuperca seamănă cu o pâlnie strâmbă. Pălăria arată ca o continuare a piciorului nefiind clar delimitată de acesta. În locul de prindere de copac culoarea piciorului e maro închis spre negru.

 Carnea este albă şi are consistenţa caşcavalului la exemplarele tinere şi mai tare ca o piele la cele bătrâne. Păstrăvul de nuc are un miros plăcut de miere, făină sau pepene verde când e tănăr. La bătrâneţe miroase astringent a tanin.

 Acum ar trebui să spun cu cine seamănă. Asta e propoziţia mea favorită : nu seamănă cu nici o altă ciupercă care creşte pe copaci! Deci: curaj! Bucuraţi-vă de minunatul Păstrăv de nuc.

Se pot consuma doar exemplarele tinere cu carnea albă care se taie uşor cu cuţitul. E un deliciu. Seamănă la gust şi consistenţă cu mult mai cunoscutele Pleurotus pe care le găsiţi în comerţ, cu diferenţa că aceasta e mult mai cărnoasă. Un singur exemplar poate avea 1-2 kg. Se poate găti în multe feluri, dar vă recomand ciorba de Păstrăv de nuc, pane, cu sos Remoulade, cu sos Tartar sau cu sos vânătoresc. Înainte de a o găti curăţaţi pieliţa cu scuame.

Nu e prea grozav, dar e singurul videoclip pe care l-am găsit cu păstrăvul de nuc.



Orice ciupercă necunoscută e nebună.

Iuţarul - Lactarius piperatus

Lactarius piperatus – iuţarul sau buretele piperat este bine cunoscut de toţi cei care preferă să culeagă ciupercile cu mâna lor. Vă spun sincer nu eram un fan al acestei ciuperci, dar am învăţat s-o apreciez deoarece s-a întâmplat uneori să fie singura ciupercă pe care am găsit-o şi chiar în cantităţi mari. Nu e de neglijat mai ales de cei care fac un grătar la marginea pădurii. E lesne de găsit, uşor de recunoscut şi mai ales delicioasă proaspăt culeasă şi pusă pe grătar. Prăjită imediat pe grătar nu mai are deloc acel gust iute şi o să vă încânte alături de mici şi alte cărnuri la grătar. În vara aceasta am găsit foarte mulţi şi am reuşit să găsesc şi o reţetă care să mă încânte. O voi posta pe http://luise-reteteciupercisialtele.blogspot.com/.

Creşte din luna mai până în luna august în pădurile de foioase în grupuri numeroase. Este o ciupercă de talie mijlocie sau mare.

Pălăria este netedă, albă sau alb murdar. La exemplarele tinere are marginea rulată spre interior, mai târziu se întinde sau ia formă de pâlnie. Diametrul caracteristic e de 3-12 cm.

Lamelele sunt albe sau crem, foarte apropiate, aderă la picior. La exemplarele bătrâne culoarea poate fi un galben-ocru.

Piciorul este alb, neted, cilindric şi plin. Înălţimea caracteristică e de 3-11 cm, grosimea de 1-3 cm.

Carnea este albă, tare, densă,  casantă, la rupere secretă un lichid alb, lăptos, piperat. Lichidul secretat rămâne alb, nu se înverzeşte. Recunosc că multă vreme am crezut că iuţarii se înverzesc, dar m-am lămurit că de fapt cei care se înverzesc sunt rudele lor Lactarius pergamenus care sunt şi ei gustoşi. Crudă carnea iuţarilor este foarte iute, dar prăjită are un gust plăcut puţin picant şi amărui cu miros  parfumat.

Seamănă cu ruda sa comestibilă Lactarius pergamenus care se înverzeşte la rupere, şi cu Lactarius vellereus. Fac o mică paranteză: scopul meu a fost de la bun-început să vă împrietenesc cu ciupercile din pădure printr-o descriere cât mai exactă şi clară. Nu e întotdeauna uşor. Mă informez din mai multe surse (am un respect deosebit pentru italieni care tratează ciupercile cu multă responsabilitate) , dar în unele cazuri părerile sunt total opuse. Aşa am păţit şi cu Lactarius vellereus: pe un site românesc este considerat comestibil, iar Lactarius piperatus necomestibil. Am fost nevoită să aprofundez puţin problema şi iată ce am aflat: ambele sunt considerate comestibile sau nu datorită gustului iute-piperat. Probabil că trebuia să vă spun pur şi simplu că eu le-am consumat pe toate trei (piperatus, pergamenus şi vellereus). Piperatus şi pergamenus sunt mai picante iar vellereus mai amăruie. Lactarius vellereus nu are carnea tare ca celelalte două (piperatus şi pergamenus) ci ca o pâslă, e mai gălbuie, are piciorul mai scurt şi lamelele mai distanţate. La celelalte două (piperatus şi pergamenus) suprafaţa pălăriei se scutură uşor de pământ şi frunze, la aceasta (vellereus) suprafaţa pălăriei e poroasă şi se curăţă foarte greu. Pe Lactarius vellereus  o prefer feliată, prăjită cu sare în ulei (la fel ca şi cartofii prăjiţi), în acest fel dispare complet gustul uşor amărui. Fiartă, nu mi-a plăcut deloc - e amară!

În final mai vreau să fac o remarcă : nici una din cele trei ciuperci descrise nu e considerată de nimeni toxică.

Nu am găsit videoclip decât cu Lactarius vellereus :

Orice ciupercă necunoscută e nebună.

Parasol sau Buretele şerpesc (Macrolepiota procera)

Azi vreau să vă împrietenesc cu prietena mea de suflet : Pălăria şarpelui (Parasol, Burete şerpesc) - Macrolepiota procera. Ea e ciuperca pe care moşul cel binevoitor mi-o arunca cu mare zel din sacoşe. De multe ori datorită ei am avut ce aduce acasă din pădure. De ce? Simplu : e mare (o vezi de la distanţă), şi probabil cel mai important nu e prea cunoscută. Culmea e că în cazul ei de obicei "cunoscătorii" o lasă în pace , adică pe piciorul ei. Foarte rar am găsit-o ruptă. E o ciupercă foarte gustoasă şi spornică. O pălărie poate avea 30 cm diametru şi îi place să trăiască în "societate"; deci e destul de uşor de umplut sacoşa.




Creşte de la sfârşitul verii cu perioadă de maximă apariţie la începutul toamnei. Nu e deloc mofturoasă aşa încât poate fi întâlnită şi în păduri de conifere sau foioase, dar şi în tufişuri sau iarbă.



Pălăria are formă de ou cu picior la început. Mai târziu se deschide frumos ca o umbrelă cu centrul mamelonat (aşa se exprimă specialiştii- se vede că sunt bărbaţi!), adică are centrul mai ridicat. Pe un fond alb are scame maro (bej-cenuşiu) rare pe margini şi tot mai dese spre centru care e complet acoperit cu scame maro. E foarte plăcută la atingere : moale, pufoasă ca o piele de căprioară. Marginile pot fi franjurate (crăpate). Aşa cum spuneam poate ajunge la 30 cm, dar diametrul caracteriatic e de 10-20 cm.




Stratul fertil se prezintă sub formă de lamele late, apropiate, moi, sfărâmicioase, albe la exemplarele tinere şi bej închis la cele bătrâne.



Piciorul este drept, suplu, înalt (e cea mai înaltă ciupercă), mai gros la bază. Are un guleraş mobil, e mai deschis la culoare deasupra guleraşului şi mai închis cu scame, maroniu, sub el. E fibros şi gol în interior. Doar la exemplarele foarte tinere (ouăle cu picior) poate fi consumat. Dacă s-a deschis "umbrela" e mai bine să desprindeţi piciorul şi să luaţi doar pălăria. Înălţimea caracteristică 15-40 cm, grosimea 1,5-2 cm.


Carnea în pălărie e albă puţin rozalie lângă picior, subţire şi moale. În picior e tare, fibroasă. Are miros plăcut şi gust de alună.


ATENŢIE : Când e mică poate fi confundată cu alte ciuperci, e recomandabil pentru începători să culeagă doar exemplarele mai mari de 15 cm cu pălăria deschisă. Cei care o studiază cu atenţie e foarte greu să o mai confunde.

Când e tânără cel mai uşor poate fi confundată cu Coprinus comatus (altă ciupercă delicioasă şi foarte puţin cunoscută). Dar dacă priviţi cu atenţie pozele veţi sesiza uşor că Macrolepiota procera chiar dacă e mică, tot are piciorul mai lung decât pălăria (şi nu invers ca la Coprinus comatus).

Se deosebeşte de alte ciuperci asemanatoare prin înălţime, pălăria moale catifelată care se desprinde uşor de picior şi guleraşul mobil.
Se poate conserva cu sare pe iarnă.

Se poate găti în orice reţetă ca şi champignioanele, dar vă recomand în primul rând pane (reţeta se găseşte pe blogul meu "Reţete cu ciuperci şi nu numai").

Aici o puteţi vedea şi în secţiune :

Se pare că există cel puţin una pentru fiecare, nu-i aşa? :)

Orice ciupercă necunoscută e nebună.

Ghebele sau Opinticii

Ghebele sau opinticii - Armillariella mellea - sunt ciupercile binecunoscute de toţi cei care îşi garnisesc toamna cămara cu tot soiul de chestii comestibile printre care desigur şi câteva borcane cu personajul de azi - ghebele.

Aşa cum am mai spus undeva pe acest blog Armillariella mellea sunt ciupercile care ne dau satisfacţia de a găsi şi culege mult şi repede exact aşa ca în visele ce preced o aventură la cules ciuperci. Ghebele mi-au adus cele mai mari satisfacţii, dar şi cele mai mari frustrări. Doar un alt iubitor de ciuperci poate pricepe chinul de a găsi o "pădure" de ghebe dar să nu ai nici în ce să le culegi , nici cum să le găteşti pentru că eşti în concediu la o plimbare pe munte. După cum se spune o poză exprimă mai mult decât o mie de cuvinte; iată deci "pădurea" de ghebe de la Izvorul Muntelui.

Să echilibrăm totuşi balanţa. Cea mai mare satisfacţie şi surpriză oferită de ghebe a fost descoperirea unei cantităţi apreciabile în grădina unei case somptuoase din Anvers. Surpriză pentru că era o grădină cu gazon tuns şi greblat săptămânal. Deosebit de surprins a fost şi stăpânul casei . Plăcerea mea a fost să constat că a avut încredere să le mănânce şi chiar să le servească foarte mândru şi invitaţilor săi.

Nu cred că exagerez dacă spun că e cea mai culeasă ciupercă. Poate şi pentru că sunt ani în care singurul efort pe care trebuie să-l faci e să mergi în pădure şi să te apuci de cules ca să te poţi bucura de ciuperci pentru mai multe luni. Sunt ani în care apar în cantităţi uriaşe, dar desigur sunt şi ani în care reuşesc să le găsească doar cei care le cunosc locurile de apariţie.
Este o ciupercă de talie medie sau mare; în zone montane am găsit ghebe de 30 cm înălţime şi 20 cm în diametrul pălăriei. Totuşi spre deosebire de alte ciuperci la care "mare şi gras" înseamnă şi bun, la ghebe le prefer pe cele mici, micuţe de 2-5 cm. Arată teribil de bine întregi în zacuscă, cu gogoşari în sos, în ardei la oţet, salata de toamnă, etc. Asta desigur nu înseamnă că atunci când găsesc doar exemplare mari , le întorc spatele. Sunt mai puţin aspectuoase dar asta nu se mai vede în sărmăluţe, chifteluţe, salată cu maioneză sau zacuscă. Vorba lui Creangă : "nu ştiu alţii cum sunt" dar mie deja mi-e poftă şi foame.



Hai să trecem la lucruri serioase.

Cresc pe copaci, la rădăcina lor, pe lângă ei, deoarece îi parazitează şi le produce mucegaiul alb. Le găsim în pădurile de conifere, de foioase, în livezi, începând din luna august. În cantităţi foarte mari cresc în septembrie şi octombrie. Cei care se bucură de grădina proprie poate n-ar strica să le caute şi la ei acasă (nu ştii niciodata de unde "sare" ciuperca).



Pălăria la exemplarele tinere este convexă , ca mai târziu să se întindă.La exemplarele tinere pălăria este acoperită de mici granule ca nisipul care la atingere se desprind. Culoarea diferă probabil în funcţie de expunerea la soare şi de copacul parazitat şi poate fi maro cu granule galbene pufoase ca polenul (probabil de aici denumirea latină mellea - miere), maro deschis aproape alb, culoarea pielii, maro, cu granule mai închise la culoare decât restul pălăriei.Diametrul caracteristic 2-7 cm.



Stratul fertil este reprezentat de lamele. La început acestea sunt de culoarea pielii , schimbându-se treptat în maro-roz cu pete ruginii iar la final maro-roşcat. Sunt spaţiate şi aderă la picior. Pot fi acoperite de spori care arată ca o pulbere de făină.

Piciorul este înalt, zvelt de grosime uniformă, uneori mai îngroşat la bază, adesea curbat deoarece creşte în grup compact foarte rar fiind solitară această ciupercă. La început este şi el puţin pufos dar mai târziu devine striat longitudinal cu un inel alb-gălbui în partea superioară. Deasupra inelului este mai deschis la culoare decât pălăria; sub inel culoare e mai închisă , iar la bază culoarea se închide şi mai mult. Înălţimea caracteristică este de 5-12 cm, iar grosimea 0,5-1,2 cm.

Carnea este maro-albicioasă, maro-rozalie, elastică în pălărie şi fibroasă în picior, cu un miros plăcut.

Poate fi confundată cu Pholiota squarrosa a cărei comestibilitate este încă sub semnul întrebării ceea ce pentru mine înseamnă necomestibilă. Aceasta are însă pălăria şi piciorul acoperite permanent de scame zdrenţuite care nu se desprind la atingere, uşor observabile şi în pozele de mai jos. Pe picior scamele urcă spiralat.



Am fost rugată de o prietenă să postez şi reţete. Voi încerca să vă ofer chiar acum reţete pentru ghebe.
Prima precizare : Armillariella mellea (ghebele, opinticii) este toxică în stare crudă. Din fericire aceste toxine dispar după 20 min. de fierbere nefiind necesară nici aruncarea apei în care au fiert.
Se conservă foarte bine cu sare. În cazul lor nu recomand congelarea. După decongelare rămân fibroase (parcă ai încerca să mănânci paie!).
Ca de obicei în primul rând atunci când vin de la cules ciuperci , mă "premiez" mâncându-le. De obicei fac repejor o tocăniţă cu ceapă. Reţeta aceasta şi alte reţete găsiţi pe blogul meu de "Reţete cu ciuperci şi nu numai" afişat pe acest blog sus în partea dreaptă.

Ei bine da! se întâmplă să le găseşti chiar aşa :


Cred că o să visaţi la noapte numai ciuperci :



Italienii adoră ciupercile, şi nu sunt săraci ca noi :

Orice ciupercă necunoscută e nebună !

Iasca galbenă - Laetiporus sulphureus

Laetiporus sulphureus - Iasca galbenă este o ciupercă parazită pe care trebuie s-o cauţi prin copaci, dar merită efortul de a ridica privirea. Dacă nu găsiţi ciuperci în copaci măcar vedeţi copacii :).

Spuneam că e o ciupercă parazită pentru că ea cauzează putregaiul brun sau roşu al lemnului şi reuşeşte să distrugă un copac în câţiva ani. Ce-i drept pe noi culegătorii de ciuperci ne interesează doar dacă e comestibilă şi mai ales gustoasă. Aş zice că e foarte gustoasă din moment ce în Europa de Vest e vândută ca delicatesă rară, iar în America mai este numit "Puiul pădurii" sau "Creierul copacului". Eu am avut norocul acum cu ploile astea să le găsesc şi să mă delectez cu ele. Ştiţi care a fost frumuseţea ? Le-am găsit în spatele unei gări pe o buturugă exact lângă drumul foarte circulat. Uite aşa am eu noroc că există o mulţime de ciuperci foarte bune pe care însă le cunosc foarte puţini.
Creşte din luna aprilie până în luna noiembrie pe sălcii, salcâmi, pomi fructiferi la marginea pădurilor, a drumurilor, în livezi sau parcuri. Puteţi avea norocul să o găsiţi crescută frumos pe mai multe etaje cu o greutate considerabilă. Apare în acelaşi loc ani la rînd după ploi abundente.

În acest caz nu putem vorbi de o pălărie ci de un corp fructifer. Acesta este la început de culoare galben-portocalie, lucios, suculent, ondulat şi ridat sub formă de evantai cînd ajunge la maturitate. Exemplarele bătrâne se decolorează, se întăresc şi devin casante. Straturile etajate pot ajunge la o lăţime de o jumătate de metru, iar înălţime de un metru.
Nu prezintă picior.

Carnea este delicioasă doar la ciuperca tînără (dacă poate fi tăiată uşor cu cuţitul) când este moale , suculentă, de consistenţa caşcavalului, fibroasă spre partea care se prinde de copac. Exemplarele mai mature au carnea din ce în ce mai tare, motiv pentru care nu mai poate fi consumată.Ciuperca tânără are un miros discret, plăcut acru-piperat, iar cea bătrână miroase a tanin şi este iute.

Iasca galbenă în stadiu tânăr - cel care contează pentru noi - nu poate fi confundată cu nici o altă ciupercă.

Aşa cum îi spun frumos americanii - "Puiul pădurii" - poate fi gătit în orice combinaţie în locul cărnii de pui pe care o înlocuieşte cu succes.

Iasca galbenă faţă şi verso :










Vă fac şi azi un cadou. Două poze cu Arcyria denudata o ciupercă drăgălaşă care parazitează copacii şi nu are decât 1-2 mm înălţime, deci slabe speranţe să o puteţi admira astfel.

Orice ciupercă necunoscută e nebună.